ICCJ. Decizia nr. 4972/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4972/20 11
Dosar nr. 11650/2/2009
Şedinţa publică de la 26 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 3789 din 7 octombrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea completată şi precizată de reclamantul C.E., reprezentat de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor Pro Lex, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, a anulat Ordinul Autorităţii Naţionale a Vămilor nr. 2638 din 12 octombrie 2009 şi a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia publică deţinută anterior.
A obligat pârâta la plata către reclamant a drepturilor salariale de care ar fi beneficiat şi de care a fost lipsit, începând cu data emiterii ordinului şi până la efectiva reîncadrare în funcţie şi a respins capătul de cerere privind daunele morale, ca neîntemeiat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Prin Ordinul nr. 2638 din 12 octombrie 2009, emis de Autoritatea Naţională a Vămilor, s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului C.E., inspector vamal I principal I, la Compartimentul Supraveghere Specială din cadrul Direcţiei Municipiului Bucureşti pentru Accize şi Operaţiuni Vamale, prin destituire din funcţia publică conform art. 97 lit. d) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Faptele reţinute în sarcina reclamantului au constat în:
- interpretarea eronată a unor facturi interne pentru produse livrate între departamentele SC P. SA drept facturi fiscale determinate de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi, bineînţeles, a consecinţelor ce decurg din aceasta;
- nerespectarea prevederilor O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, atât în ceea ce priveşte motivarea, cât şi în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor contravenţionale.
Prima instanţă a constatat că ordinul contestat nu menţionează termenul în care sancţiunea disciplinară poate fi contestată aşa cum prevăd dispoziţiile art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi acesta nu a fost nici comunicat reclamantului, însoţit de raportul comisiei de disciplină, potrivit aceloraşi dispoziţii, sub sancţiunea nulităţii.
Instanţa de fond nu a primit susţinerile pârâtului, în sensul că, prin răspunsul la plângerea prealabilă, reclamantului i s-a adus la cunoştinţă posibilitatea contestării ordinului în instanţă, în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă şi că acestuia nu i s-a adus niciun prejudiciu prin faptul că, dintr-o eroare materială, nu s-a indicat termenul de contestaţie, întrucât menţiunea privind termenul în care sancţiunea disciplinară poate fi contestată trebuie înscrisă în mod obligatoriu în actul de sancţionare şi nu în acte ulterioare acestuia.
A reţinut Curtea, că sancţiunea nulităţii absolute prevăzută expres de legiuitor, în această situaţie, operează necondiţionat de existenţa unei vătămări în drepturile şi interesele legitime ale persoanei faţă de care sancţiunea a fost aplicată.
De asemenea, instanţa nu a reţinut nici apărarea ce vizează comunicarea raportului comisiei de disciplină odată cu ordinul de sancţionare, în lipsa oricăror dovezi în acest sens, apreciind că semnătura reclamantului de luare la cunoştinţă în data de 13 octombrie 2009, existentă pe Ordinul nr. 2638 din 12 octombrie 2009, nu face dovada comunicării şi a raportului comisiei de disciplină, anexat actului administrativ de sancţionare disciplinară.
Curtea a apreciat că sunt întemeiate motivele de nulitate invocate de reclamant, privitoare la neindicarea termenului de contestare a sancţiunii disciplinare şi necomunicarea raportului comisiei de disciplină, odată cu actul administrativ de sancţionare.
Referitor la motivul de nulitate absolută, determinat de neindicarea în cuprinsul ordinului contestat a motivelor pentru care au fost înlăturate apărările reclamantului, Curtea a statuat, în considerarea dispoziţiilor art. 117 din Legea nr. 188/1999, că prevederile acestui act normativ se completează cu cele ale legislaţiei muncii, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 53/2003, Codul Muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, decizia de sancţionare trebuie să cuprindă „motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile”.
Principiul garantării dreptului la apărare presupune dreptul funcţionarului public de a fi audiat, de a prezenta dovezi în apărarea sa şi de a fi asistat sau reprezentat pe parcursul procedurii de cercetare administrativă.
De asemenea, proporţionalitatea impune respectarea unui raport corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanţele săvârşirii acesteia şi sancţiunea disciplinară propusă a fi aplicată .
A mai reţinut prima instanţă, că, în mod nelegal apărările formulate de reclamant în timpul cercetării disciplinare prealabile au fost înlăturate atât în Raportul Comisiei de disciplină din 5 octombrie 2009, cât şi prin Ordinul nr. 2638 din 12 octombrie 2009, fără a se arăta în ce constau acestea şi fără a fi prezentate motivele pentru care au fost înlăturate. Formalismul manifestat de comisia de disciplină, menţinut la emiterea ordinului de aplicare a sancţiunii disciplinare, a condus la încălcarea dreptului la apărare, care are drept componente nu numai audierea şi posibilitatea formulării de obiecţiuni, dar şi obligaţia comisiei de disciplină şi a organului competent în aplicarea sancţiunii de a se pronunţa asupra lor şi de a prezenta într-o modalitate clară şi precisă argumentele pentru care acestea au fost înlăturate.
Curtea nu a reţinut motivul de nelegalitate ce vizează nerespectarea dispoziţiilor art. 4 din H.G. nr. 1344/2007, întrucât comisia de disciplină se constituie, potrivit art. 3 din acest act normativ, prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, iar desemnarea unui membru al comisiei de disciplină sau al secretarului acesteia fără respectarea procedurii prevăzute de lege poate fi contestată la instanţa de contencios administrativ competentă, în condiţiile prevăzute de lege (art. 18 din H.G. nr. 1344/2007).
Totodată, Curtea a stabilit că faptele reţinute în sarcina reclamantului, astfel cum acesta sunt prezentate în ordinul de sancţionare disciplinară şi în raportul comisiei de disciplină, nu conturează nicidecum elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 77 alin. (2) lit. j), întrucât nu se face nicio referire la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese pretins a fi fost încălcate.
Relativ la incidenţa dispoziţiilor art. 77 alin. (2) lit. g), s-a apreciat că abaterea disciplinară constând în „manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea” nu există, atât timp cât legalitatea proceselor-verbale XX din 20 martie 2009 şi nr. YY din 20 martie 2009, precum şi a proceselor–verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. A din 20 martie 2009 şi nr. B din 20 martie 2009, încheiate de reclamant, a fost constatată de Judecătoria Ploieşti prin sentinţele civile nr. 3474 din 5 martie 2010 şi nr. 3475 din 5 martie 2010, definitive.
Eventualele prejudicii materiale aduse instituţiei prin acţiunile întreprinse de agenţii economici care au făcut obiectul acţiunilor de control, în exercitarea dreptului acestora de acces la justiţie, nu pot fi avute în vedere în analiza existenţei unei abateri disciplinare şi a stabilirii gravităţii acesteia, în condiţiile în care nelegalitatea actelor de control nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar în privinţa funcţionarului public nu s-a dovedit încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege.
Instanţa a dispus măsura reintegrării în funcţie şi acordarea drepturilor salariale de care reclamantul a fost lipsit, atât în considerarea dispoziţiilor legale enunţate, cât şi a faptului că, prin Ordinul Autorităţii Naţionale a Vămilor nr. 2864 din 16 noiembrie 2009 s-a dispus, începând cu data de 16 noiembrie 2009, suspendarea Ordinului Autorităţii Naţionale a Vămilor nr. 2638 din 12 octombrie 2009, până la pronunţarea instanţei de fond, astfel că în perioada de suspendare a executării ordinului de destituire din funcţia publică, reclamantul a desfăşurat activitate în cadrul autorităţii pârâte şi a încasat drepturile salariale aferente.
Curtea a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale, apreciind că măsura anulării ordinului contestat, cu consecinţa reintegrării reclamantului în funcţia deţinută anterior şi acordarea drepturilor salariale de care a fost lipsit, corelativ cu faptul că măsura suspendării executării ordinului de destituire din funcţia publică a operat la un interval de timp foarte scurt de la aplicarea sancţiunii disciplinare, este suficientă pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin emiterea ordinului nelegal.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 din C. proc. civ. şi a susţinut, în esenţă, următoarele critici:
- în cauză, nu sunt aplicabile prevederile C. mun., cum greşit a reţinut instanţa de fond;
- greşit a reţinut instanţa de fond că nu i-ar fi fost comunicat raportul comisiei de disciplină;
- potrivit art. 49 alin. (1) din H.G. nr. 1344/2007 nu există obligaţia menţionării în ordin a motivelor pentru care Comisia de disciplină a respins apărările;
- totuşi, instanţa a ignorat că în raportul comisiei de disciplină sunt menţionate detaliat motivele înlăturării apărărilor reclamantului.
În concluzie, autoritatea recurentă a cerut admiterea recursului, desfiinţarea soluţiei instanţei de fond şi respingerea acţiunii formulate, cu consecinţa menţinerii Ordinului nr. 2638 din 12 octombrie 2009.
2.2. Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „P.L.”, reprezentant al reclamantului, a depus întâmpinare prin care a răspuns criticilor recursului, cerând respingerea acestuia şi menţinerea soluţiei pronunţate ca temeinică şi legală.
3. Soluţia instanţei de recurs
Analizând soluţia pronunţată prin prisma criticilor formulate în recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, instanţa de recurs reţine că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
În cauză, este necontestat că, prin Ordinul nr. 2638 din 12 octombrie 2009 emis de şeful Autorităţii Naţionale a Vămilor şi vicepreşedinte al A.N.A.F., intimatul-reclamant a fost destituit din funcţia publică de execuţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 97 lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată.
Instanţa de fond, admiţând acţiunea formulată de intimatul-reclamant, a anulat ordinul în litigiu, reţinând, în primul rând, că acesta este lovit de nulitate absolută, în conţinutul său nefiind indicat termenul în cadrul căruia acesta poate fi atacat, aşa cum cer în mod expres prevederile art. 50 alin. (3) lit. d) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină.
Într-adevăr, potrivit art. 50 alin. (3) din H.G. nr. 1344 „Sub sancţiunea nulităţii absolute, actul administrativ de sancţionare va cuprinde în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) temeiul legal în baza căruia se aplică sancţiunea disciplinară;
c) motivul pentru care a fost aplicată o altă sancţiune decât cea propusă de comisia de disciplină, în situaţia prevăzută la alin. (2);
d) termenul în care sancţiunea disciplinară poate fi contestată;
e) instanţa competentă la care poate fi contestat actul administrativ prin care s-a dispus sancţiunea disciplinară”.
Deci, aşa cum a reţinut în mod judicios şi instanţa de fond, norma juridică citată a instituit sancţiunea nulităţii absolute pentru lipsa oricăreia dintre menţiunile enumerate din conţinutul actului administrativ de sancţionare, Ordinul nr. 2638/2009 în cauza de faţă.
Or, în cauză, este de necontestat că ordinul în litigiu nu conţine menţiunea termenului în care sancţiunea disciplinară poate fi contestată.
Susţinerea autorităţii publice recurente că ordinul nu este lovit de nulitate, din moment ce intimatul-reclamant nu a suferit nicio vătămare, contestând ordinul în cadrul termenului legal, este lipsită de temei, norma juridică în discuţie reglementând un caz de nulitatea absolută, iar nu de nulitate virtuală, care devine efectivă doar în cazul vătămării unui drept.
Având în vedere că potrivit art. 50 alin. (3) lit. d) din H.G. nr. 1344/2007 ordinul atacat este lovit de nulitate absolută, soluţia instanţei de fond privind anularea acestui act administrativ este legală şi temeinică, astfel încât cercetarea celorlalte critici din recurs a devenit superfluă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva sentinţei nr. 3789 din 7 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4273/2009. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5105/2009. Contencios → |
|---|
