ICCJ. Decizia nr. 4282/2009. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 11 decembrie 2007, reclamanta SC T. SA Timișoara a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Comisia de aplicare a Legii nr. 55072002 din Primăria Municipiului Timișoara, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei să vândă reclamantei spațiul comercial situat în Timișoara.
Prin sentința civila nr. 866/CA/03 noiembrie 2008, instanța a respins acțiunea formulată de reclamanta SC T. SA Timișoara, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Comisia de aplicare a Legii nr. 550/2002 din Primăria Municipiului Timișoara a admis cererea de intervenție în nume propriu formulată de SC T.T.R. SA Timișoara.
în motivarea sentinței, s-a reținut că, față de faptul că reclamanta SC T. SA a introdus cererea de cumpărare a spațiului la data 25 noiembrie 2002, a îndeplinit condiția prevăzută de art. 17, este îndeplinită și cerința folosinței spațiului prin contract de închiriere, încheiat valabil la data intrării în vigoare a Legii nr. 550/2002, însă nu este îndeplinită ultima condiție, aceea a neînregistrării de restanțe de cel puțin 6 luni consecutive din momentul încheierii contractului și până la vânzarea spațiului.
Se reține de către instanță în considerentele sentinței că, la data la care instanța este investită cu judecarea cererii reclamantei SC T. SA, privind obligarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timișoara să-i vândă spațiul situat în Timișoara, aceasta nu a făcut dovada plății chiriei pentru perioada 2001 - 2003 și nici nu era în măsură a dovedi plata chiriei la zi, față de faptul că, începând cu data de 30 mai 2003, efectele contractului 630/1999 s-au produs între SC T.T. SA în calitate de locatar și Primăria Municipiului Timișoara în calitate de locator.
în ce privește excepția privind autoritatea de lucru judecat invocată de către reclamantă, invocând în acest sens sentința civilă nr. 367/CA din 16 iunie 2004, tribunalul a respins-o, căci obiectul cererilor nu este același, respectiv în prezenta cauză SC T. SA a solicitat instanței să oblige pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara să-i vândă spațiul în litigiu, deci obiectul este "obligația de a face", pe când în dosarul nr. 72/CA/2004, este o altă reclamantă SC T.T. SA și alți pârâți pe lângă cei din prezentul dosar, iar obiectul este anularea unui act administrativ, prin care i-a fost refuzată reclamantei din acel dosar vânzarea spațiului.
Pentru considerentele mai sus invocate, tribunalul a apreciat că reclamanta SC T. SA, nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 16 din Legea nr. 550/2002.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, cale de atac care a fost calificată ca fiind recurs.
Reclamanta - recurentă a solicitat admiterea căii de atac și, în consecință modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii sale.
în motivare, se arată că instanța de fond nu poate interpreta extensiv regulile imperative ale cumpărării prevăzute de Legea nr. 550/2002, decât să le aplice în litera și spiritul ei, arătând că au fost îndeplinite toate condițiile pentru cumpărarea spațiului, mai puțin "neînregistrarea de restanțe de cel puțin 6 luni consecutive, din momentul încheierii contractului și până la vânzarea spațiului", după care instanța se corectează referindu-se la înregistrări restanțe, reprezentând chirii către pârâte.
Menționează că admiterea acțiunii de intervenție a SC T.T. SA Timișoara s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 50 alin. (2) C. proc. civ., introducerea în cauză făcându-se după depunerea concluziilor scrise, după ce cauza a rămas în pronunțare, după amânarea pronunțării, după ce instanța repune cauza pe rol solicitând Hotărârea C.L.M. nr. 327 din 04 decembrie 2002, Hotărârea A.G.A. din 29 noiembrie 2002 și decizia nr. 133/A/2008, pronunțată în timpul litigiului, după 4 ani de la repetarea cererii de cumpărare respinsă irevocabil și de la 6 ani după termenul legal de introducere a cererii, ce constituie un abuz procedural ce trebuia pedepsit și nu încurajat de instanța de fond, intervenienta fiind în culpă procesuală.
Intimatul Consiliul Local al Municipiului Timișoara a formulat întâmpinare, solicitând respingerea căii de atac exercitată de către reclamantă și menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței primei instanțe.
în considerentele întâmpinării s-a reținut că, în mod corect instanța de judecată a interpretat regulile imperative ale cumpărării prevăzute de Legea nr. 550/2002, aplicându-le în litera și spiritul acesteia.
Mai mult, instanța de judecată în mod corect a constatat faptul că, reclamanta nu a îndeplinit ultima condiție prevăzută de art. 17 din Legea nr. 550/2002 și anume aceea a neînregistrării de restanțe de cel puțin 6 luni consecutive din momentul încheierii contractului până la vânzarea spațiului.
Menționează că, în mod corect Tribunalul Timiș a admis cererea de intervenție formulată de intervenienta SC T.T. SA, întrucât aceasta are calitatea de titulară a contractului de închiriere nr. 630/1999.
Mai arată că spațiul în speță, nu putea fi vândut prin metoda negocierii directe nici către reclamantă care a cedat beneficiul intervenientei, fără acordul proprietarului și nici către intervenienta, care nu avea contract de închiriere valabil încheiat la data intrării în vigoare a Legii nr. 550/2002, ci numai prin metoda licitației publice.
Intervenienta SC T.T. SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea căii de atac și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțată de prima instanța.
în considerentele întâmpinării se arată că cererea de intervenție a fost făcută conform textului indicat în apel "în fața primei instanțe, și înainte de închiderea dezbaterilor" și în forma prevăzută de art. 50 C. proc. civ.
Arată că, reclamanta a invocat în primă instanță dovezile de plată a chiriei, indicând ordinele de plata ale SC T.T. SA, deoarece în mod limpede din septembrie 2005 spațiul era în folosința intervenientei, iar plata chiriei a fost efectuată de aceasta. Menționează că, reclamanta nu face referire la faptul că a existat un raport de evaluare a spațiului, că la data când într-adevăr i s-a aprobat cererea de cumpărare, nu numai că nu a achitat respectivul preț ci a renunțat în mod expres la cumpărarea spațiului. Acesta a fost transmis în folosința intervenientei prin acordul manifestat prin semnarea Protocolului de divizare și a anexelor acestuia.
Se mai arată că, toate elementele invocate în motivarea hotărârii dovedite cu înscrisurile depuse la dosar sunt de natură să producă efecte despre care reclamanta nu face vorbire în motivele de apel.
în ședința din data de 05 martie 2009, Curtea a calificat calea de atac ca fiind recurs și a invocat din oficiu excepția inadmisibilității căii de atac în acea materie, fată de prevederile art. 8 raportate la prevederile art. 9 alin. (3) din Lege nr. 550/2004.
Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 352 din 5 martie 2009, a respins recursul, ca inadmisibil și a obligat recurenta-reclamantă la cheltuieli de judecată în sumă de 3000 lei, în favoarea intervenientei SC R.T. SA Timișoara.
Instanța a reținut că soluția se impune, în raport cu prevederile art. 9 coroborate cu cele ale art. 8 alin. (3) din Legea nr. 550/2002, raportate la obiectul cauzei.
împotriva acestei decizii a Curții de Apel Timișoara a declarat recurs reclamanta SC T. SA Timișoara.
Recursul este inadmisibil.
în conformitate cu prevederile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., sunt supuse recursului, hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională.
în speță, decizia atacată nu se încadrează în categoria hotărârilor prevăzute expres și limitativ de dispozițiile legale sus menționate.
Având în vedere că, în cauză, este vorba despre o hotărâre pronunțată în recurs, deci despre o hotărâre irevocabilă, recursul este inadmisibil, neputându-se declara recurs la recurs, și a fost respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2386/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1933/2009. Contencios → |
|---|
