ICCJ. Decizia nr. 4361/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4361/2009
Dosar nr.7066/2/2008
Şedinţa publică din 16 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta S.C. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii D.A.E. şi Secretariatul General al Guvernului, obligarea acestora la plata drepturilor băneşti, reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, retroactiv, începând cu data de 29 ianuarie 2007 şi până la data pronunţării hotărârii, sume actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului până la data efectuării plăţii efective.
Prin sentinţa civilă nr. 552 din 11 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată acţiunea reclamantei S.C. în contradictoriu cu pârâtul D.A.E. şi pentru lipsa calităţii procesuale pasive faţă de pârâtul Secretariatul General al Guvernului.
Pentru a pronunţa soluţia de respingere, Curtea de apel a reţinut în esenţă următoarele:
Reclamanta a justificat legitimare procesuală pasivă numai pentru pârâtul D.A.E., instituţie cu care are legat raportul de serviciu, ca funcţionar public, iar pretenţiile sale se fundamentează tocmai pe acest raport de serviciu, pârâtul Secretariatul General al Guvernului neavând în această situaţie calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că în raport cu dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, republicată în anul 2007 [art. 29 alin. (1) lit. c) şi d) în forma republicată a legii în anul 2004], suplimentul postului şi suplimentului corespunzător treptei de salarizare (gradului) sunt sporuri salariale reglementate într-un anumit procent şi fac parte din salariul funcţionarului public, acordându-se în anumite situaţii.
Raportat la perioada de referinţă ianuarie 2007 până în prezent, perioada vizată de reclamantă, reglementările în materie, respectiv dispoziţiile OG nr. 2/2006, privind drepturile salariale şi alte drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006 şi OG nr. 6/2007, privind drepturile salariale şi alte drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, stabilesc că cele două suplimente nu sunt drepturi de care beneficiază toţi funcţionarii publici; ci drepturi care se acordă în considerarea specificului fiecărui post, sub diferite forme fără însă a putea fi stabilite procentual, reglementarea art. 31 din Legea nr. 188/1999 fiind una de principiu, consacrând reperele de cuantificare a salariilor funcţionarilor publici într-o viitoare lege unică a salarizării.
De asemenea, s-a reţinut că pretinsul drept de creanţă al reclamantei nu poate fi privit ca o „valoare patrimonială", care să constituie un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât pentru faptul că nu are o configuraţie juridică care să constituie o bază suficientă în dreptul intern, dar mai ales pentru că cele două componente ale salariului funcţionarilor publici urmează a constitui elemente cuantificate ale viitoarei salarizări unice.
Împotriva sentinţei civile nr. 552 din 11 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în drept art. 304 pct. 7, art. 304 pct. 9 şi art. 3041din C. proc. civ.
Prin criticile invocate, recurenta susţine că sentinţa supusă recursului cuprinde motive contradictorii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, pe de-o parte, instanţa de fond reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 31 lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, salariul funcţionarului public este compus din: salariul de bază; sporul pentru vechime în muncă; suplimentul postului; suplimentul corespunzător treptei de salarizare şi pe de altă parte, că cele două suplimente vor fi elemente componente ale viitoarei legi privind sistemul unic de salarizare a funcţionarilor publici, care se vor acorda sub diferite forme.
În acelaşi timp, recurenta consideră că sentinţa atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea greşită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ, deoarece se impune acordarea acestor suplimente, care sunt elemente de bază ale salariului funcţionarului public, având în vedere încetarea măsurii suspendării prevederilor art. 31 lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, dispusă prin O.G nr. 2/2006, astfel încât prevederile art. 37 din O.G nr. 6/2007 devin aplicabile şi nu pot face obiectul vreunei limitări sau renunţări.
În opinia recurentei, norma juridică prin care a fost suspendată plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare contravine textelor constituţionale, iar refuzul de a acorda sumele de bani aferente unor drepturi prevăzute într-o lege, se constituie în încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dacă nu poate fi justificată printr-una din excepţiile prevăzute în acest articol.
Sporurile solicitate reprezintă un drept de creanţă şi constituie un bun în sensul prevederilor sus-amintite.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei atacate, arătând că instanţa fondului, pentru a pronunţa soluţia de respingere a acţiunii, ca neîntemeiată, a avut în vedere cadrul legislativ actual ce reglementează drepturile solicitate de reclamantă, reţinând că, deşi dreptul la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost recunoscute de lege, totuşi legiutorul nu a stabilit şi cuantumul acestor drepturi.
Astfel, pentru a fi posibilă cuantificarea acestor sporuri, ca părţi componente ale salariului funcţionarilor publici este necesară existenţa unor dispoziţii date în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) şi d), atribuţie ce revine legiuitorului.
Analizând sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ, în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport cu materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
- salariul de bază;
- sporul pentru vechime în muncă;
- suplimentul postului;
- suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariate şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Până în prezent însă, proiectul de act normativ elaborat de Agenţia Funcţionarilor Publici privind salarizarea funcţionarilor publici nu a fost promovat, astfel că nu există baza legală pentru calcularea (cuantificarea) şi acordarea suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare la care se referă dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999.
În condiţiile în care nu a fost reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente, dreptul invocat de recurentă rămâne un drept virtual.
Cu alte cuvinte, acordarea acestor drepturi ar însemna, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar pe de altă parte, o eventuală stabilire a sumelor de către instanţă, ar contraveni în mod flagrant Deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/2008, care a reţinut că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze, ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme juridice create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Instanţele judecătoreşti nu au nici competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu poate fi exercitat efectiv.
Astfel fiind, a admite teoria recurentei şi a obliga autoritatea să acorde suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment, pentru perioada menţionată în acţiune, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă, de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, acela de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei în sensul că ar exista o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât sporurile solicitate reprezintă un drept de creanţă şi constituie un bun în sensul prevederilor respective ale Convenţiei, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.
În jurisprudentă CEDO s-a reţinut, cu valoare: de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, Decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
De asemenea, în jurisprudentă CEDO s-a afirmat că „o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudentă bine stabilită a instanţelor (Kopecky împotriva Slovaciei, Caracas împotriva României).
Or, în cauză nu se poate reţine că există o „bază suficientă în dreptul intern", atâta timp cât nu este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor două suplimente, iar în jurisprudenţa unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că, în actualul cadru legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în favoarea funcţionarilor publici pe calea unor hotărâri judecătoreşti.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.C. împotriva sentinţei civile nr. 552 din 11 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4226/2009. Contencios. Alte cereri. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 4401/2009. Contencios → |
|---|
