ICCJ. Decizia nr. 4372/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4372/2009
Dosar nr. 8306/2/2008
Şedinţa publică de la 16 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea precizată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii Z.C.B., I.C., C.C., G.M., M.I.G., I.F. şi C.I. în contradictoriu cu pârâta Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţului şi Mediului de Afaceri au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti reprezentând sporul privind suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, în baza dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, republicată, privind Statutul funcţionarului public, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, respectiv de la data de 01 ianuarie 2004 proporţional cu timpul efectiv lucrat şi până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că sunt funcţionari publici în cadrul autorităţii publice pârâte şi potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, republicată, privind Statutul funcţionarului public, au dreptul la suplimentul postului şi cel corespunzător treptei de salarizare, care fac parte din salariul de bază.
Reclamanţii susţin că deşi legea le reglementează aceste drepturi, începând cu 01 ianuarie 2004 şi până în prezent nu au beneficiat de aceste drepturi, iar exerciţiul unor drepturi nu poate fi restrâns decât în anumite condiţii limitativ şi expres prevăzute de art. 53 din Constituţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1266 din 25 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată, acţiunea reclamanţilor.
Pentru a pronunţa soluţia de respingere a acţiunii, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:
În raport cu dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, republicată în anul 2007 [art. 29 alin. (1) lit. c) şi d) în forma republicată a legii în anul 2004], suplimentul postului şi suplimentului corespunzător treptei de salarizare (gradului) sunt sporuri salariale reglementate într-un anumit procent şi fac parte din salariul funcţionarului public, acordându-se în anumite situaţii, cum sunt cele prevăzute de art. 9 alin. (2) ultima teză sau art. 13 din O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005; de art. 6 alin. (3), (4) şi (6) din O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006; de art. 6 alin. (3) şi (4) din O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici, până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007.
În consecinţă, instanţa de fond a reţinut că cele două suplimente nu sunt drepturi de care beneficiază toţi funcţionarii publici, ci drepturi care se acordă în anumite cazuri prevăzute de lege, astfel că este nelegală şi neîntemeiată solicitarea reclamanţilor de a li se acorda aceste sporuri cu caracter permanent şi în cuantumul dorit de 25%.
Împotriva sentinţei civile nr. 1266 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin criticile invocate, recurenţii-reclamanţi susţin că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar motivele care au determinat judecătorul fondului să respingă acţiunea nu au fost supuse dezbaterii părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii.
Au mai arătat că prima instanţă a interpretat în mod greşit actele normative în materia salarizării funcţionarilor publici, în sensul că acestea nu ar reglementa cuantumul acestor sporuri şi se acordă numai în anumite situaţii.
În concepţia recurenţilor, actele normative enumerate în considerentele sentinţei, nu fac altceva decât să se refere la aceste sporuri, nu să condiţioneze aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) de situaţia invocată de instanţa fondului, cum ar fi cazul transferului, promovării ori a altor situaţii modificatoare ale raporturilor de serviciu ale funcţionarului public.
Interpretarea dată de instanţa fondului este greşită, întrucât sporurile solicitate sunt accesorii şi fac parte din salariu, potrivit legii, iar salariul este acordat lunar, cu caracter permanent, pe toată durata existenţei raporturilor de serviciu.
Recurenţii-reclamanti invocă şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că sporurile solicitate reprezintă un drept de creanţă şi constituie un bun în sensul prevederilor respective ale Convenţiei, iar neplata acestora echivalează cu o expropriere.
Au susţinut că intimaţii-pârâţi aveau obligaţia iniţierii unui act normativ care să stabilească cuantumul sau modalitatea de cuantificare a acestor sporuri, în cazul de faţă, pârâtul neputând fi exonerat de răspundere pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate.
În privinţa întinderii prejudiciului, acesta poate fi stabilit de instanţă şi în lipsa unei reglementări exprese, în virtutea dispoziţiilor art. 3. C. civ.
În concluzie, recurenţii-reclamanţi susţin că Legea nr. 188/1999, republicată, privind Statutul funcţionarului public, le reglementează aceste drepturi, iar exerciţiul unor drepturi nu poate fi restrâns decât în anumite condiţii limitativ şi expres prevăzute de art. 53 din Constituţie.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei atacate, arătând că instanţa fondului, pentru a pronunţa soluţia de respingere a acţiunii, ca neîntemeiată, a avut în vedere cadrul legislativ actual ce reglementează drepturile solicitate de reclamanţi, reţinând că, deşi dreptul la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost recunoscute de lege, totuşi legiutorul nu a stabilit şi cuantumul acestor drepturi.
Astfel, pentru a fi posibilă cuantificarea acestor sporuri, ca părţi componente ale salariului funcţionarilor publici este necesară existenţa unor dispoziţii date în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) şi d), atribuţie ce revine legiuitorului.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu motivele de recurs, cu reglementările incidente cauzei, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport cu materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Având în vedere că recurenţii nu au indicat temeiul juridic de drept al motivelor de recurs, instanţa de control judiciar, în baza rolului său activ, consideră că pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 304 pct. 9 C. proc. civ.
Primul motiv de recurs prin care recurenţii critică sentinţa atacată, în sensul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar motivele care au determinat judecătorul fondului să respingă acţiunea nu au fost supuse dezbaterii părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii, va fi circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază că nu este fondat acest motiv de recurs, care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Prin urmare, în dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată.
Însă, art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ nu impune obligaţia de a răspunde punctual la toate susţinerile şi afirmaţiile părţilor: textul face referire expresă numai la indicarea motivelor pentru care au fost respinse cererile acestora.
În consecinţă, instanţa are posibilitatea de a proceda la sintetizarea acestora, în raport cu legătura lor logică şi de a le examina în mod grupat.
În speţa de faţă, Înalta Curte consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.
Nu poate fi reţinută critica privitoare la încălcarea principiului contradictorialităţii.
Principiul contradictorialităţii este un principiu de bază al procesului civil şi el impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie dispusă de instanţă înainte de a fi pusă în discuţia părţilor şi aceasta ca o garanţie a exercitării dreptului la apărare şi la un proces echitabil.
Or, din actele aflate la dosar, nu rezultă că instanţa fondului a pronunţat soluţia în speţă cu încălcarea principiului contradictorialităţii.
La termenul din 25 martie 2009, a fost prezentă la dezbaterea cauzei pe fond apărătoarea reclamanţilor, avocatul M.H., care a pus concluzii orale pe fondul cauzei şi a depus note scrise în susţinerea celor afirmate, instanţa pronunţându-se în limitele învestirii sale prin cererea de chemare în judecată.
Nici critica circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ nu poate fi reţinută, Înalta Curte constată că soluţia Curţii de Apel este temeinică şi legală.
În opinia recurenţilor, în mod greşit instanţa de fond nu a acordat drepturile salariale solicitate prin acţiunea introductivă de instanţă.
Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
- salariul de bază;
- sporul pentru vechime în muncă;
- suplimentul postului;
- suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici";.
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare";.
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri"; din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici, în vigoare pentru perioada în care recurenţii-reclamanţi solicită plata drepturilor în calitate de funcţionari publici în cadrul ministerului, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare, decât pentru situaţiile expuse de instanţa fondului.
Astfel fiind, a admite teoria recurenţilor-reclamanţi şi a obliga autoritatea să acorde suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment pentru perioada menţionată în acţiune, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că „instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative";, astfel că nu au nici competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 820/2008).
În ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor-reclamanţi în sensul că ar exista o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât sporurile solicitate reprezintă un drept de creanţă şi constituie un bun în sensul prevederilor respective ale Convenţiei, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"; (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a afirmat că „o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor (Kopecky împotriva Slovaciei, C. împotriva României).
Or, în cauză nu se poate reţine că există o „bază suficientă în dreptul intern";, atâta timp cât nu este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor două suplimente, iar în jurisprudenţa unitară a Instanţei Supreme s-a reţinut că, în actualul cadru legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în favoarea funcţionarilor publici pe calea unor hotărâri judecătoreşti.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat Z.C.B., I.C., C.C., G.M., M.I.G., l.F. şi C.I. împotriva sentinţei civile nr. 1266 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4275/2009. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4421/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
