ICCJ. Decizia nr. 4421/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4421/2009
Dosar nr. 7996/2/2008
Şedinţa publică de la 20 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul N.M. a chemat în judecată Ministerul Apărării, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi Unitatea Militară nr. RR Bucureşti solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea deciziei nr. 79 CJ/368/2008 din 7 noiembrie 2008 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor, a hotărârii din 22 august 2008 şi a deciziei de Imputare nr. F - 812 din 23 iunie 2008 emisă de Comandantul Unităţii Militare RR Bucureşti şi suspendarea efectelor executorii ale deciziei de imputare nr. F - 812 până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin decizia de imputare nr. F - 812 din 23 iunie 2008 s-a stabilit în sarcina sa răspunderea materială pentru suma de 7.901,91 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de şcolarizare.
Prin hotărârea din 22 august 2008 Comandantul Unităţii Militare RR Bucureşti i-a respins contestaţia împotriva deciziei de imputare iar prin decizia nr. 79 CJ/368/2008 Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării i-a respins contestaţia împotriva hotărârii din 22 august 2008.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1288 din 25 martie 2000 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul N.M.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că răspunderea materială a reclamantului a fost corect angajată în temeiul contractului semnat, dar şi al art. 411 din Legea nr. 80/1995 a cărui aplicare a determinat-o prin contract însuşi reclamantul.
Cu privire la cererea de suspendare a efectelor deciziei de imputare, s-a reţinut că un act administrativ legal trebuie să-şi producă efectele, în privinţa acestuia neputând exista un caz bine justificat de suspendare a efectelor.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal, a declarat recurs reclamantul N.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, potrivit art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În esenţă, prin motivele de recurs dezvoltate recurentul a susţinut următoarele:
- a început cursurile de şcolarizare în anul 1999 în cadrul Ministerului Apărării, conform H.G. nr. 209/1995 iar în anul 2008 şi-a înaintat demisia, considerându-se că trebuie să returneze cheltuielile de şcolarizare deşi la începutul cursurilor nu i-a fost dat spre semnare nici un angajament, prin care să-şi asume o astfel de obligaţie, în sensul art. 91 din Legea nr. 80/1995, care face referire la o obligaţie asumată convenţional;
- art. 411 din Legea nr. 80/1995 nu era în vigoare la data începerii cursurilor de şcolarizare, intrând în vigoare numai în anul 2001 astfel încât nu este aplicabil situaţiei sale;
- chiar în ipoteza obligaţiei generale consfinţite prin lege, ca în cazul în care înaintea expirării termenului de 8 ani raporturile de muncă încetează prin demisie, persoana în cauză va fi ţinută să returneze cheltuielile de şcolarizare pentru perioada de referinţă, conform practicii şi jurisprudenţei în domeniu, această prevedere legală nu este suficientă pentru a sta la baza unei răspunderi materiale, fără a fi asumată contravenţional;
- contractul din 8 mai 2007 prin care şi-a manifestat liber acordul ca dispoziţiile art. 411 din Legea nr. 80/1995 să-i fie aplicabile nu reprezintă o asumare a obligaţiei, cum greşit a reţinut prima instanţă;
- chiar în ipoteza în care s-ar lua în calcul contractul semnat în anul 2007, în baza acestuia nu se poate angaja răspunderea materială întrucât acesta nu reprezintă o asumare convenţională a obligaţiei de plată a cursurilor de şcolarizare, argumentul adus de instanţă în sensul că stipularea în contract a faptului că acesta s-a încheiat în conformitate cu prevederile art. 411 din Legea nr. 80/1995 fiind abuziv şi vădit nelegal.
Recursul nu este fondat.
Analizând sentinţa atacată în raport de criticile de nelegalitate formulate, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi faţă de conţinutul prevederilor legale din materia incidentă supusă examinării şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu se impune casarea sau modificarea hotărârii pronunţate de prima instanţă, în considerarea celor în continuare arătate.
În fapt, după cum corect a reţinut şi prima instanţă, recurentul-reclamant N.M. a urmat cursurile pentru formarea ofiţerilor într-o instituţie militară de învăţământ, în perioada 1999-2003, fiind încadrat după absolvire la Unitatea Militară RR Bucureşti iar apoi trecut în rezervă, la cererea sa, urmare a demisiei, în anul 2008 (Ordinul Ministrului Apărării din 13 februarie 2008).
Drept urmare, pe numele recurentului a fost emisă decizia de imputare nr. F - 812 din 23 iunie 2008 pentru suma de 7.901,91 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor de şcolarizare.
Răspunderea materială a recurentului-reclamant a fost angajată ca urmare a perioadei de contract rămasă neexecutată şi rezultă din cheltuielile de întreţinere pe timpul şcolarizării, al căror cuantum nici nu a fost, de altfel, contestat.
Este adevărat, astfel cum susţine recurentul că la momentul admiterii sale în Academia Naţională de Informaţii nu i-a fost dat spre semnare nici un angajament prin care urma să-şi îndeplinească serviciul în armată pentru o anumită perioadă de timp, dar tot atât de adevărat este că la data de 8 mai 2007 a fost semnat între recurent şi Ministerul Apărării contractul privind exercitarea profesiei de cadru militar în activitate.
Din cuprinsul contractului, contrar celor susţinute de recurent, rezultă că acesta a fost încheiat în temeiul art. 411 din Legea nr. 80/1995, astfel cum a fost completată şi modificată prin O.U.G. nr. 90/2001, cu valabilitate până la 18 iulie 2011.
Faţă de acordul liber, fără echivoc al recurentului în sensul aplicării prevederilor art. 411 din Legea nr. 80/1995 şi în ceea ce priveşte exercitarea profesiei de cadru militar în activitate, Înalta Curte reţine, în acord cu prima instanţă, că inexistenţa angajamentului la începerea cursurilor nu mai poate servi drept temei al exonerării de la plata sumelor reţinute, câtă vreme prevederile Legii nr. 80/1995 au devenit aplicabile reclamantului-recurent, de la intrarea lor în vigoare, prin acordul său de voinţă, liber şi expres exprimat, nefiind aşadar vorba despre o aplicare retroactivă a legii, cum fără temei s-a susţinut.
În plus, criticile recurentului prin care, practic, sunt reluate susţinerile cuprinse în acţiunea principală, nu pot fi primite cu atât mai mult cu cât, aşa cum de altfel o recunoaşte şi recurentul, prin lege se prevede obligativitatea restituirii cheltuielilor de şcolarizare/instruire (art. 1 alin. (2) din Metodologia privind determinarea/stabilirea cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării aprobată prin Ordinului Ministrului Apărării nr. M 66/2007, art. 16 din H.G. nr. 206/1995 privind organizarea Institutului Superior de Informaţii în Institutul Naţional de Informaţii în subordinea Serviciului Român de Informaţii) în cazul nerespectării obligaţiei de a îndeplini serviciul în armată pentru o anumită perioadă de timp, iniţial de minimum 10 ani, micşorată mai apoi, prin modificarea Legii nr. 80/1995 la 8 ani.
De altfel, după cum cu temei s-a reţinut şi semnarea contractului s-a realizat tocmai urmare acestei modificări legislative intervenite, încheierea lui fiind pe deplin legală şi exprimând acordul de voinţă al părţilor.
Contractul astfel încheiat, în conformitate cu prevederile art. 411 din Legea nr. 80/1995, în varianta în vigoare la data semnării sale, atrage aşadar şi aplicabilitatea art. 411 alin. (6) potrivit cu care, în situaţia în care înainte de expirarea duratei stabilite, cadrele militare reziliază contractul potrivit art. 85 alin. (1) lit. h) din acelaşi act normativ, respectiv prin demisie, sunt obligate să anunţe Ministerul Apărării Naţionale cu cel puţin 30 de zile înainte, iar în cazul primului contract cum este şi cazul recurentului, respectivele cadre militare sunt obligate să şi restituie cheltuielile de întreţinere pe timpul şcolarizării, proporţional cu perioada de contract rămasă neexecutată.
Aşadar, semnarea contractului confirmă o dată în plus liberul acord al recurentului pentru aplicarea dispoziţiilor legale sus menţionate, dispoziţii care, în fond, consfinţeau pentru durata arătată obligaţia legală, cu valoare de principiu inserată în actele normative incidente în sensul angajării răspunderii materiale în ipoteza neexecutării perioadei legale, după şcolarizare.
Reţinând aşadar că actele administrative atacate sunt legale, au fost emise de autorităţile pârâte cu respectarea legii şi a atribuţiilor conferite, toate criticile recurentului fiind neîntemeiate pentru argumentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de N.M. împotriva sentinţei civile nr. 1288 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2009.
___________________
* Potrivit art. 411 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, republicată, persoanele care urmează să devină cadre militare în condiţiile art. 36 alin. (1) lit. a)-c), ale art. 38 lit. a) şi ale art. 40 alin. (1) lit. a), la admiterea într-o instituţie militară de învăţământ pentru formarea ofiţerilor, maiştrilor militari sau subofiţerilor în activitate, încheie cu Ministerul Apărării Naţionale contracte cu durata de 8 ani de la numirea lor în prima funcţie.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4372/2009. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 4464/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
