ICCJ. Decizia nr. 5182/2009. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5182/20 11
Dosar nr. 6802/302/2009
Şedinţa publică de la 4 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă, reclamantele L.A. şi S.M. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună obligarea pârâţilor să le acorde despăgubiri în numerar, prin emiterea titlurilor de plată pentru terenul situat în Bucureşti.
Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare în care a invocat:
- excepţia necompetenţei materiale a instanţei, în raport de dispoziţiile art. 3 pct. 1 din C. proc. civ. şi art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 361/2005;
- excepţia prematurităţii acţiunii, în considerarea prevederilor art. 2 din H.G. nr. 361/2005 şi art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care stabilesc faptul că emiterea deciziei ce reprezintă titlu de despăgubire este atributul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
De asemenea, în cauză a depus întâmpinare şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cu motivarea că, raport de prevederile Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent se acordă de către entitatea investită cu soluţionarea notificării, prin dispoziţie motivată, iar nu de către stat.
Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr. 7218 din 6 noiembrie 2009, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat cauza în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
La termenul de judecată din data de 27 septembrie 2010, reclamantele L.A. şi S.M. au depus o cerere precizatoare la acţiunea introductivă de instanţă în care au arătat că înţeleg să se judece în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 4095 din 25 octombrie 2010, a luat act de renunţarea reclamantelor la judecata cauzei în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această parte, a admis excepţia prematurităţii acţiunii invocată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi a respins acţiunea formulată de reclamantele L.A. şi S.M. împotriva pârâţilor Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ca prematur introdusă.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este întemeiată, deoarece pentru a se putea efectua plata despăgubirilor reclamantele trebuiau să deţină titlu de despăgubire.
Conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, după emiterea titlurilor de despăgubire, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va putea emite, pe baza opţiunilor persoanelor îndreptăţite, un titlu de plată sau de conversie.
În speţa de faţă, reclamantele nu deţin un astfel de titlu.
Excepţia prematurităţii acţiunii este întemeiată, întrucât reclamantele nu au titlu de plată, în baza căruia să se poată efectua plata despăgubirilor băneşti şi nici titlu de despăgubire.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantele L.A. şi S.M., care au solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost precizată.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurentele au susţinut faptul că sentinţa contestată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, modificată şi completată cu cele ale Legii nr. 247/2005 şi O.G. nr. 81/2007.
În concret, recurentele au arătat că prima instanţă nu a ţinut seama de precizarea acţiunii, întrucât a menţinut în cauză Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În altă ordine de idei, recurentele au menţionat că prima instanţă s-a pronunţat pe excepţia prematurităţii acţiunii fără să o pună în discuţia părţilor.
Intimata a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului şi casarea acesteia pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Soluţia casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci şi practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părţilor la cele două grade de jurisdicţie.
În temeiul art. 312 alin. (5) teza I din C. proc. civ., în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată.
Expresia „cercetarea fondului cauzei” trebuie înţeleasă în sensul că instanţa s-a pronunţat în temeiul unei excepţii procesuale, a omis să soluţioneze o cerere ori s-a pronunţat cu privire la altceva decât i s-a cerut.
Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluţie procedurală, ar însemna ca instanţa de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părţile să mai aibă la dispoziţie doar cele două căi extraordinare de atac de retractare, contestaţia în anulare şi revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că judecătorul fondului nu s-a pronunţat pe obiectul cererii precizatoare, aflată la dosar, prin care intimatele-reclamante au solicitat:
- obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei ce reprezintă titlu de despăgubire pentru imobilul (teren) situat în Bucureşti;
- obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată, în vederea acordării drepturilor băneşti.
De asemenea, intimatele-reclamante au arătat că renunţă la judecarea cauzei în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Or, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această parte, a admis excepţia prematurităţii acţiunii invocată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi a respins acţiunea formulată de reclamantele L.A. şi S.M. împotriva pârâţilor Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ca prematur introdusă.
Pentru toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5) teza I şi art. 313 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de L.A. şi S.M. împotriva sentinţei nr. 4095 din 25 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5170/2009. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 1614/2009. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
