ICCJ. Decizia nr. 5496/2009. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5496/20 11
Dosar nr. 4150/2/2009
Şedinţa publică de la 18 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul B.P.D. a chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilele preluate abuziv de către statul comunist de la autorul său, B.A.
Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus la dosar întâmpinare, în care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii reclamantului.
La termenul de judecată din data de 11 noiembrie 2009, numitul Z.I. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care a solicitat obligarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubire pentru imobilele anterior individualizate.
La termenul de judecată din data de 13 ianuarie 2010, instanţa a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie principală, apreciind că sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 49 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 4477 din 11 noiembrie 2010, a admis în parte acţiunea reclamantului B.P.D., a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită de îndată decizia reprezentând titlu de despăgubire aferentă dispoziţiei Primarului Municipiului Iaşi din 9 iunie 2006 şi a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul Z.I.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamantul a început procedurile de recuperare a bunurilor litigioase sau a contravalorii acestora prin formularea notificării din 28 iunie 2001 către autoritatea locală cu competenţe în materia stabilirii şi plăţii despăgubirii imobilelor preluate în mod abuziv, notificare care a fost soluţionată la data 9 iunie 2006, prin emiterea dispoziţiei de către Primarul Municipiului Iaşi.
După transmiterea dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamantul a întreprins mai multe demersuri pentru ca cererea sa să fie soluţionată cu prioritate, din motive medicale.
Cu toate acestea, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, după trecerea unei perioade de timp considerabile, a comunicat reclamantului că a încuviinţat cererea sa şi va proceda la înaintarea dosarului la evaluator.
Între data depunerii cererii şi data introducerii acţiunii la instanţa de contencios administrativ au trecut aproximativ 9 ani, fără ca în această perioadă autorităţile abilitate de lege să ajungă la finalizarea procedurii.
Curtea a apreciat că durata excesivă a procedurii administrative derulate în prezenta cauză a încălcat în mod evident principiul celerităţii şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În opinia primei instanţe, împrejurarea că autorităţile administrative române nu au luat măsuri eficiente pentru soluţionarea cererii constituie culpa acestora şi nu poate să conducă la împiedicarea realizării dreptului reclamantei.
Punerea în executare a legilor cu caracter reparatoriu revine autorităţilor executive ale statului, care au obligaţia legală şi constituţională de a respecta atât dreptul intern cât şi tratatele internaţionale.
De asemenea, judecătorul fondului a apreciat că este neîntemeiată apărarea pârâtei în sensul că nedepunerea contractului de cesiune de drepturi succesorale a împiedicat emiterea titlului de despăgubire, în condiţiile în care intervenientul principal a dobândit drepturi asupra imobilului situat în I., judeţul Iaşi, imobil care nu se confundă cu cel pentru care reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri.
În altă ordine de idei, curtea de apel a reţinut că cererea de intervenţie principală este nefondată, întrucât în cauza dedusă judecăţii nu există identitate între cele două imobile, respectiv cel al reclamantului şi cel al intervenientului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
În motivarea căii de atac, încadrabilă în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se susţine că prima instanţă a obligat în mod direct autoritatea cu competenţe în materie la emiterea titlului de despăgubire, fără a ţine seama de faptul că, în prealabil, era necesară parcurgerea etapei evaluării, a aprobării raportului de evaluare, precum şi a comunicării acestuia din urmă către beneficiari, care au dreptul de a formula obiecţiuni.
Ca atare, este vorba despre o procedură administrativă complexă ce nu poate fi soluţionată în termenul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 din C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, în temeiul Legii nr. 10/2001, intimatul-reclamant B.P.D. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele care au aparţinut autorului său, B.A., prin notificarea din 28 iunie 2001.
Prin dispoziţia din 9 iunie 2006 Primarul Municipiului Iaşi a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, în cotă de ½ fiecare, intimatului B.P.D. şi H.L., pentru imobilul, construcţie demolată, situat în Iaşi.
Este indiscutabil faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv sunt proceduri complexe, care cuprind mai multe etape distincte în care, pe lângă recurentă, mai sunt antrenate şi alte entităţi (de pildă, evaluatorii), astfel încât, în mod obiectiv nu pot fi soluţionate în termenul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/ 2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la concluzia că autoritatea publică este îndreptăţită să determine ea însăşi acest interval de timp, întrucât este necesar ca deciziile, care reprezintă titluri de despăgubiri, să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, după cum s-a pronunţat în mod constant şi instanţa supremă.
Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor preliminare, administrative, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligaţia de a organiza funcţionarea puterilor sale în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia în mod efectiv de protecţia asigurată de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În speţă, Înalta Curte apreciază că, în raport de perioada îndelungată de timp care s-a scurs de la data emiterii dispoziţiei Primarului Municipiului Iaşi de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, 9 iunie 2006, perioadă în care nu s-a ajuns nici măcar la întocmirea raportului de evaluare, în mod corect prima instanţă a concluzionat că este vorba de o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca atare, critica recurentei privind nesocotirea de către instanţa de fond a criteriilor pe baza cărora se apreciază termenul rezonabil, rezultate din jurisprudenţa C.E.D.O., nu sunt justificate.
În plus, instanţa de control judiciar consideră că nu sunt concludente nici susţinerile recurentei legate de faptul că procedura administrativă a fost întârziată din motive obiective, cu atât mai mult cu cât cererea intimatului de analizare a cauzei sale cu prioritate a fost aprobată.
Faţă de împrejurarea că instanţa de fond a interpretat în mod legal şi corect prevederile normative anterior indicate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C.proc.civ, raportat la art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 4477 din 11 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1860/2009. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 726/2009. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
