ICCJ. Decizia nr. 5502/2009. Contencios
| Comentarii |
|
înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios, administrativ și fiscal, prin decizia nr. 2021 din 7 aprilie 2009, a respins recursul declarat de Statul Român reprezentat de C.C.S.D. împotriva sentinței civile nr. 1112 din 8 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat, reținând, în esență următoarele:
Prin decizia nr. 721 din 27 aprilie 2006, C.C.S.D. a dispus emiterea titlului de despăgubire în favoarea reclamantului P.T. în cuantum de 2.844.928 RON, reprezentând valoarea despăgubirilor stabilite anterior în decizia din 19 aprilie 2006, emisă de A.V.A.S.
Pornind de la constatările unei expertize extrajudiciare privind stabilirea valorii unei acțiuni la SC A. SA, reclamantul a contestat incertitudinea modului de calcul al despăgubirilor, utilizat de pârâtă, solicitând anularea deciziei nr. 721/2006 și obligarea pârâtei să emită o nouă decizie privind acordarea de despăgubiri prin echivalent în valoare de 7.059.014,5 RON.
Prin sentința recurată a fost admisă în parte acțiunea dispunându-se anularea actului administrativ supus controlului jurisdicțional și obligarea pârâtei să emită o nouă hotărâre pentru suma de 6.559.269 RON, stabilită prin expertiza de specialitate efectuată în cauză, în baza normelor legale aplicabile până la naționalizarea din 1948, respectiv cele cuprinse în Legea nr. 303/1947.
Această concluzie a fost criticată de recurenta C.C.S.D. care a apreciat că la efectuarea expertizei au fost încălcate prevederile H.G. nr. 250/2007 invocându-se prevederi conținute în acte normative fără incidență în cauză, fiind vorba de o societate comercială ce a făcut obiectul Legii nr. 119/1948.
în legătură cu modalitatea de calcul a despăgubirilor, recurenta a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, precizând totodată că, potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, măsurile reparatorii prin echivalent se vor propune după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor prin decizia motivată a instituției publice implicate în privatizarea societății care a preluat patrimoniul persoanei juridice.
Față de aceste critici, instanța de control judiciar a reținut că existau elemente suficiente pe baza cărora instanța de fond să constate că reclamantul a dovedit temeinicia acțiunii sale cu concluziile amplu motivate ale expertului contabil T.G., care au avut în vedere faptul că ține seama de sintagma utilizată de legiuitor în art. 31 alin. (4) al Legii nr. 10/2001 republicată, aceea de "activul net din ultimul bilanț contabil", nu se poate raporta decât la H.G. nr. 498/2003, adică la noțiunea de activ net din art. 1534alin. (1) al Legii nr. 441/2006.
Incidența în cauză a prevederilor H.G. nr. 250/2007 este exclusă, întrucât nici un subiect de drept nu își poate orienta conduita după acte normative în vigoare.
Au fost avute în vedere și statuările deciziei din 14 martie 2006, prin care secția civilă și de proprietate intelectuală a înaltei Curți a statuat, cu valoare de principiu, că dacă în varianta anterioară republicării Legii nr. 10/2001 textul art. 31 alin. (4) impunea depunerea ultimului bilanț contabil fără a face o trimitere expresă la anul financiar 1947, în redactarea actuală dispoziția legală este chiar mai permisivă sub aspectul referirii la bilanțurile contabile anterioare Legii nr. 303/1947, precum și împrejurarea că după pronunțarea hotărârii recurate pârâta a emis titlul de plată din 8 octombrie 2008 pentru prima tranșă din cuantumul despăgubirilor stabilite de instanță.
împotriva acestei hotărâri, Statul Român, prin C.C.S.D., a exercitat calea extraordinară de atac a contestației în anulare, invocând în drept, generic, prevederile art. 317 și următoarele din C. proc. civ.
în motivarea acestei contestații s-a susținut că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de recurs invocate, susțineri ce pot fi circumscrise numai motivului prevăzut de art. 318 teza II C. proc. civ.
în concret s-a apreciat că nu au fost examinate următoarele aspecte indicate în cererea de recurs:
1. Singura instituție abilitată de lege să se pronunțe asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului este A.V.A.S., Comisia Centrală nefăcând altceva decât să aplice prevederile legale în vigoare la data emiterii deciziei contestate, respectiv art. 16 alin. (9) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, emițând titlul de despăgubire pentru cuantumul indicat în decizia A.V.A.S., necontestată de reclamant.
în acest sens s-a făcut referire și la decizia nr. 28 din 29 ianuarie 2009 pronunțată de instanța supremă într-o cauză similară, ulterior fiind depusă la dosar ca precedent judiciar și decizia nr. 208 din 22 ianuarie 2008 a aceleiași instanțe.
2. Luarea în considerare a statuărilor deciziei nr. 2740/2006, în întregul lor, respectiv și a părții finale potrivit căreia recalcularea se face în modalitatea reținută, având în vedere și prevederile Legii nr. 303/1947, numai în cazul în care ultimul bilanț contabil a fost depus anterior intrării în vigoare a acesteia, situație care nu se regăsește în cauză.
3. Titlul de plată nr. 1363/2008 a fost emis în temeiul cererii de opțiune formulată de reclamant și nu ca urmare a pronunțării sentinței recurate, așa cum s-a arătat în notele scrise depuse la termenul din 26 februarie 2009;
S-a susținut, totodată, că au fost consemnate greșit susținerile orale ale consilierului juridic în sensul obligării Comisiei la emiterea unei hotărâri completatoare, acestea vizând doar ipoteza în care motivele de recurs ar fi fost apreciate ca nefondate, fiind subsidiare solicitării principale de admitere a recursului și de respingere a acțiunii reclamantului ca fiind neîntemeiată.
Examinând actele dosarului, înalta Curte a constatat că se impune adoptarea soluției de respingere a prezentei contestații în anulare, pentru considerentele în continuare arătate.
Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară de retractare, comună și nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești irevocabile date cu încălcarea anumitor norme de procedură sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal. Ea se poate exercita numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de art. 317 - 321 C. proc. civ.
Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 teza a II-a C. proc. civ. precizează in terminus că pot constitui obiect al acesteia numai hotărârile instanțelor de recurs, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Omisiunea la care se referă teza a II-a textului există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat, din greșeală, unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și argumentele aduse în sprijinul lui, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, îi sunt subsumate.
Instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin un motiv de recurs, ci poate să le analizeze global, printr-un argument juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial în soluționarea recursului, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a recurentului nu deschide calea contestației în anulare.
în cauză, făcându-se referire în mod generic la prevederile art. 299 și următoarele din C. proc. civ., prin cererea de recurs a fost invocată netemeinicia și nelegalitatea hotărârii atacate, motivat de faptul că s-a bazat pe o expertiză efectuată cu încălcarea prevederilor H.G. nr. 250/2007, fiind utilizate de expertul contabil acte normative care nu își găsesc incidența în speța dedusă judecății, respectiv Legea nr. 303/1947 care putea fi aplicată numai pentru situațiile în care ultimul bilanț contabil ar fi fost întocmit anterior adoptării acesteia, precum și pentru nesocotirea de către judecătorul fondului a prevederilor art. 16 alin. (9) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și ale pct. 16.8 din Normele de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, aspecte ce nu puteau fi circumscrise decât unui singur motiv de recurs, cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și care au fost examinate de instanța de recurs, în mod global, fiind indicate în hotărâre argumentele de sinteză care s-a bazat soluția adoptată.
S-a reținut, totodată, inexistența unor motive de casare, de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atestă examinarea cauzei sub toate aspectele, conform art. 3041C. proc. civ.
Or, art. 318 C. proc. civ. nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și modul în care instanța a înțeles să interpreteze un text de lege, situații în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a recursului ceea ce nu este admisibil.
Așa fiind, având în vedere și faptul că divergențele de jurisprudență nu puteau fi înlăturate în această cale extraordinară de atac, în condițiile în care nu putea fi reținută în prealabil incidența vreunuia dintre cazurile expres prevăzute de lege în care putea fi exercitată, înalta Curte a respins prezenta contestație în anulare ca fiind neîntemeiată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5257/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1895/2009. contencios → |
|---|
