ICCJ. Decizia nr. 1355/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1355/2010
Dosar nr. 474/42/2008
Şedinţa publică de la 10 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 44/2009 pronunțată la data de 16 martie 2009 Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis contestațiile conexate formulate de contestatoarea SC S.E. SA Fieni în contradictoriu cu intimata A.N.A.F. - D.G.F.P. Dâmbovița și a dispus anularea deciziilor nr. 1 din 09 ianuarie 2008, nr. 11 din 07 aprilie 2008 și nr. 12 din 07 aprilie 2009 emise de intimată, obligând-o totodată pe aceasta la repunerea contestatoarei în convenţii cu respectarea a 46 rate pentru convenţia din 09 iunie 2003 şi 51 rate pentru convenţia din 24 decembrie 2003, conform expertei I.I.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, întrucât prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost anulate actele administrativ fiscale – nr. 36346 din 15 noiembrie 2004 şi nr. 36346 din 09 noiembrie 2004, prin care societatea contestatoare fusese scoasă din cele două convenţii – din 24 decembrie 2003 şi din 09 iunie 2003, constatându-se că aceasta şi-a îndeplinit obligaţia de a reîntregi garanţia stabilită prin cele două convenţii de eşalonare la plată a datoriilor, părţile au fost repuse în situaţia anterioară emiterii actelor anulate, reluându-se obligaţiile existente la momentul la care intimata a luat măsura scoaterii din convenţii, respectiv data de 15 noiembrie 2004, societatea contestatoare fiind îndreptăţită să plătească acelaşi număr de rate de la data soluţionării irevocabile a litigiilor, când suspendarea executării convenţiilor a încetat.
Reține instanța de fond că, intimata a procedat în mod nelegal atunci când a refăcut graficele de eșalonare la plată a sumelor cuprinse în cele două convenții și neachitate, de către SC S.E. SA Fieni, reducând numărul de rate la 46 la 7, pentru convenţia din 24 decembrie 2003 şi de la 51 la 13, pentru convenţia din 09 iunie 2003, încălcând dispoziţiile O.U.G. nr. 40/2002, act normativ aplicabil la data încheierii celor două convenţii, chiar dacă ulterior a fost abrogată prin O.U.G. nr. 26/2005.
A concluzionat instanța de fond că prin anularea actelor administrativ fiscale de scoatere din convenții a SC S.E. SA Fieni, părțile au fost repuse în situaţia anterioară, respectiv cea existentă la 15 noiembrie 2004, societatea contestatoare păstrându-şi drepturile din aceste convenţii şi anume acelea de a achita datoriile restante în numărul de rate existent la 15 noiembrie 2004.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, intimata D.G.F.P. Dâmboviţa, prin reprezentantul său legal, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi susţinând motivele de modificare a sentinţei prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., precum şi pe cele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ.
Susţine recurenta, prin motivele de recurs formulate, că în mod eronat instanţa de fond nu a reţinut că s-a procedat la repunerea în situaţia anterioară pierderii înlesnirilor la plată în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale în materie, în sensul că s-a respectat punctul de plecare al repunerii în situaţia anterioară, termenele de valabilitate ale celor două convenţii şi clauzele convenţiilor.
Referitor la deciziile nr. 11/2008 şi nr. 12/2008, precizează că instanţa de fond nu motivează în fapt şi în drept soluţia pronunţată, aceste decizii fiind emise ca rezultat al contestaţiilor formulate de intimată împotriva notelor de constatare din 09 ianuarie 2008, prin care s-a constatat că societatea intimată a pierdut pentru a doua oară înlesnirile la plată, ieşind din convenţii, pentru că nu a achitat la timp obligaţiile restante, inclusiv dobânzi şi penalităţi de întârziere, altele decât cele care fac obiectul înlesnirilor la plată şi nu a efectuat plata obligaţiilor curente cu termene scadente începând cu data de întâi a lunii următoare intrării în vigoare a convenţiilor încheiate în baza O.U.G. nr. 40/2002 şi, de asemenea, nu a prezentat în termen dovada constituirii garanţiei pe anul 2002.
Totodată, recurenta critică sentinţa prin faptul că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că litigiile au suspendat cele două convenţii, dat fiind că societatea-intimată nu a solicitat niciodată suspendarea acestor convenţii.
Cele două convenţii, precizează recurenta-pârâtă, nu au fost încheiate şi semnate de Ministerul Finanţelor Publice, ci de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, fapt pentru care nu aveau căderea a modifica termenele de valabilitate ale convenţiilor.
Intimata-reclamantă SC S.E. SA Fieni a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei atacate.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:
Astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, potrivit convenţiei din 24 decembrie 2003, SC S.E. SA Fieni a beneficiat de înlesnirile la plată a obligaţiilor la bugetul asigurărilor sociale de stat şi asigurărilor pentru şomaj, potrivit O.U.G. nr. 40/2002 şi Ordinului Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale nr. 216 din 08 mai 2002, plata creanţelor bugetare fiind eşalonată pe o perioadă de 60 de luni, iar potrivit convenţiei din 09 iunie 2003 a beneficiat de înlesniri la plata obligaţiilor către Fondul naţional unic al asigurărilor sociale de sănătate, pentru obligaţiile restante la acest fond, fiind eşalonată la plată creanţa bugetară pe o perioadă de 60 de luni, intimata-reclamantă având obligaţia de a constitui garanţii, potrivit clauzelor stabilite în convenţii.
La data de 15 noiembrie 2004, societatea contestatoare a fost scoasă din convenţii, reţinându-se că nu a reîntregit garanţia la care s-a obligat, fiind emise în acest sens actele administrativ fiscale cu din 09 noiembrie şi respectiv 15 noiembrie 2004, prin care a fost înlăturată de la beneficiul facilităţilor fiscale acordate în cele două convenţii.
Cele două acte administrativ fiscale au fost anulate definitiv şi irevocabil prin sentinţa nr. 163 din 25 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, irevocabilă, prin decizia nr. 273 din 18 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi respectiv sentinţa civilă nr. 8 din 13 ianuarie 2006 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, irevocabilă, prin decizia nr. 1301 din 01 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fapt ce a determinat repunerea în convenţii a contestatoarei-reclamante cu această ocazie, recurenta-pârâtă procedând la refacerea graficelor de eşalonare la plată, stabilind că datoria restantă ce a făcut obiectul convenţiei din 24 decembrie 2003 să fie achitată în 7 rate în loc de 46, iar creanţa ce a făcut obiectul convenţiei din 09 iunie 2006 să fie plătită în 13 rate în loc de 51.
Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, instanţa de fond în mod legal şi întemeiat a obligat-o pe aceasta la repunerea contestatoarei în convenţii cu respectarea numărului de rate existent la data scoaterii din convenţii, 15 noiembrie 2004, reţinând că prin anularea celor două acte administrativ fiscale părţile au fost repuse în situaţia anterioară emiterii acestor acte.
În mod corect a statuat instanţa de fond asupra faptului că repunerea în situaţia anterioară constă în reluarea plăţilor şi numărul de rate existent la momentul 15 noiembrie 2004, când societatea reclamantă în mod nelegal a fost scoasă din cele două convenţii, plăţile urmând a fi făcute conform graficelor de reeşalonare de la acea dată, refacerea graficelor şi reducerea numărului de rate de către recurenta-pârâtă presupunând de fapt o modificare unilaterală a convenţiilor şi o încălcare a hotărârilor judecătoreşti irevocabile menţionate mai sus.
Expertiza contabilă efectuată la instanţa de fond a stabilit în mod concret numărul de rate şi cuantumul lunar pe care societatea le mai avea de achitat pentru cele două convenţii, expertul calculând şi suma datorată de intimata-reclamantă.
Într-un prim motiv de recurs, recurenta susţine că sentinţa instanţei de fond nu este motivată în fapt şi în drept.
Nu este întemeiată susţinerea recurentei, pentru că din considerentele sentinţei rezultă că prima instanţă a arătat în mod detaliat motivele pentru care a admis contestaţia şi a făcut referire la dispoziţiile O.U.G. nr. 40/2002 şi ale Ordinului Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale nr. 216 din 08 mai 2002 în temeiul cărora au fost încheiate cele două convenţii, făcând trimitere şi la hotărârile irevocabile pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti ce au fost nesocotite de D.G.F.P. Dâmboviţa.
Mai susţine recurenta-pârâtă şi faptul că repunerea în convenţii s-a făcut cu aplicarea dispoziţiilor legale în materie, respectând punctul de plecare al repunerii în situaţia anterioară, termenele de valabilitate ale convenţiilor şi clauzele pe care acestea le cuprind, fiind constrânsă a respecta mai ales termenele de valabilitate a convenţiilor pentru că nu le-a semnat direct, fiind semnate de alte instituţii.
Or, dacă recurenta-pârâtă nu avea căderea de a modifica termenele de valabilitate ale convenţiilor, nu-şi găseşte explicaţie faptul că a procedat la modificarea numărului de rate al convenţiilor.
Celelalte aspecte susţinute de recurentă, în sensul că societatea intimată ar fi pierdut pentru a doua oară înlesnirile la plată, ieşind din convenţii, pentru că nu şi-a achitat obligaţiile restante, altele decât cele ce fac obiectul înlesnirilor la plată, nu a efectuat plata obligaţiilor curente şi nu a prezentat dovada constituirii garanţiei aferentă anului 2002, în primul rând, nu au legătură cu modul incorect în care au procedat la repunerea în situaţia anterioară scoaterii din convenţii, iar în al doilea rând nu sunt susţinute cu înscrisuri doveditoare.
Cât priveşte susţinerea recurentei, cum că în mod greşit instanţa de fond a motivat că litigiile purtate au suspendat cele două convenţii, de vreme ce contestatoarea-intimată nu a solicitat suspendarea acestora, iarăşi este neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât raportul de expertiză efectuat în cauză, la obiectivul 3, a stabilit că după data de 15 noiembrie 2004 societatea nu a stat în pasivitate, ci a plătit către D.G.F.P. Dâmboviţa suma de 5.450.190 RON, fie prin compensare cu TVA de rambursat, fie prin virament bancar, sumele plătite reprezentând debite, penalităţi şi penalităţi de stopaj.
Se constată deci că nu sunt întemeiate motivele de recurs formulate de recurenta D.G.F.P. Dâmboviţa, hotărârea pronunţată de instanţă fiind motivată în fapt şi în drept şi fiind dată cu aplicarea corectă a legii.
Cum alte motive pentru casarea sau modificarea hotărârii nu au fost semnalate de instanţa de control judiciar în sensul prevăzut de art. 3041 C. proc. civ., recursul declarat de D.G.F.P. Dâmboviţa se priveşte ca nefondat şi urmează a fi respins potrivit art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.N.A.F. - D.G.F.P. Dâmbovița împotriva sentinţei civile nr. 44 din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Ploiești, secția comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1261/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1371/2010. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
