ICCJ. Decizia nr. 1261/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1261/2010
Dosar nr. 4073/2/2008
Ședința publică de la 4 martie 2010
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 1631 din 14 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și I.D., și a anulat hotărârea nr. 337 din 04 iunie 2008 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a decis că faptele prezentate de petenta I.D. constituie discriminare, conform art. 2 alin. (1) și (4), coroborate cu art. 6 lit. b), c), d) din O.G. nr. 137/2000, precum și victimizare, conform art. 2 alin. (7) din același act normativ.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:
În ceea ce privește soluționarea cu întârziere a petiției, s-a reținut că termenul de 90 de zile reglementat de art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 este unul de recomandare și nu poate atrage nici o consecință cu privire la valabilitatea actului atacat și, oricum, singura persoană care ar fi fost îndreptățită să se plângă pentru întârzierea în soluționarea petiției era petenta, respectiv pârâta I.D.
În ceea ce privește nerespectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, prima instanță a reținut că, într-adevăr, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a încălcat aceste drepturi în procedura derulată, întrucât o parte din probatoriu nu a fost adus la cunoștința persoanei supuse investigării pentru ca aceasta să poată să formuleze un punct de vedere și, eventual, să le combată cu probe contrare.
Susținerea autorității pârâte, potrivit căreia obligația sa se reduce la citarea reclamantului conform art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 a fost respinsă de instanța de fond, cu motivarea că citarea la un termen fără prezentarea tuturor probelor pe care se întemeiază acuzațiile nu este suficientă pentru asigurarea dreptului la apărare, persoana acuzată nefiind în măsură să își susțină poziția cât timp nu are cunoștință de acuzație și de toate probele pe care se întemeiază.
Dacă s-ar admite interpretarea legii în varianta susținută de autoritatea pârâtă, nu ar mai fi posibilă aplicarea art. 20 alin. (6) din același act normativ, potrivit căruia „Persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare”; or, este evident că persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea nu i s-ar putea cere o dovadă în sensul că faptele imputate nu constituie discriminare, cât timp nu cunoaște în totalitate faptele imputate și probele pe care se întemeiază acuzația.
Pe de altă parte, se arată în considerentele sentinței atacate, în speță, neregulile constatate în procedura administrativă nu pot duce la anularea actului, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât în fața instanței i s-a dat posibilitatea reclamantului să își susțină punctul de vedere, respectându-se principiul contradictorialității și dreptul la apărare, fapt care este de natură să înlăture vătămarea produsă în fața organului administrativ.
În ceea ce privește calitatea reclamantului de contravenient, instanța de fond reține că actele de discriminare au fost imputate reclamantului astfel încât în mod corect Consiliul s-a pronunțat cu privire la calitatea de contravenient a persoanei fizice, în speță fiind aplicabil art. 35 din Decretul nr. 31/1954, conform căruia „Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale”, iar răspunderea persoanei juridice nu exclude răspunderea personală a celui care a săvârșit faptele considerate ilicite.
În ceea ce privește fondul cauzei, prima instanță a reținut:
Reclamantului i s-a imputat, prin hotărârea contestată, faptul că a discriminat pentru diferența de opinie pe pârâta I.D. prin neacordarea unor prime, prin evaluarea subiectivă a activității sale, prin acordarea unui salariu mai mic decât al altei angajate, respectiv G.G., prin îngrădirea accesului la cursuri de formare profesională, precum și victimizarea intimatei prin mutarea sa în alt birou ca urmare a formulării unei sesizări la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Se arată că O.G. nr. 137/2000 conține o serie de prevederi, redându-se în acest sens dispozițiile art. 2, 6 și 7 din acest act normativ, prin care convingerile sunt menționate drept criteriu de discriminare însă, în speță, nu s-a reținut un astfel de criteriu de discriminare, ci un criteriu distinct”, respectiv diferența de opinie.
Or, arată instanța de fond, nu se poate afirma că diferența de opinie se identifică cu diferența de convingere. Aceasta nu înseamnă că diferența de opinie nu poate fi considerată criteriu de discriminare întrucât enumerarea din textul legal este una pur exemplificativă și nu are un caracter limitativ, iar aplicarea unui tratament diferențiat pe criterii care nu pot fi justificate obiectiv constituie o formă de discriminare.
În speță, însă, i s-a reproșat reclamantului că a aplicat un tratament diferențiat pârâtei pe motiv că ar fi avut alte opinii, însă în legătură strictă cu serviciul. Un astfel de criteriu, apreciază prima instanță, nu poate fi considerat unul subiectiv, chiar dacă s-ar constata că există legătură între manifestarea unor opinii diferite ale pârâtei.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut în hotărârea atacată existența unei discriminări pe criteriul convingerilor (adică a diferenței de opinie/convingere), în sensul că măsurile dezavantajoase s-au întemeiat pe faptul că persoana care a formulat sesizarea a avut, în mai multe rânduri, opinii diferite de cele ale managerului general, fapt care a dus la nașterea unei stări conflictuale.
Raportat la acest argument, invocat de autoritatea pârâtă, instanța de fond reține că nu există identitate între convingeri și opinii, întrucât convingerile unei persoane privesc aspecte de importanță fundamentală pentru individ, pe când opiniile se referă la puncte de vedere cu privire la aspecte mai puțin importante.
Referindu-se la cele două libertăți fundamentale, prima instanță reține că acestea sunt reglementate de art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor” și „2. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate forma obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora”.
Așadar, arată prima instanță, convingerile sunt puse pe același plan cu religia, neputând fi vorba de o prevedere aplicabilă opiniei pârâtei cu privire la managementul hotelului S. din București.
De asemenea, reține instanța de fond, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului definește și discriminarea în exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale arătând că „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.
Față de aceste dispoziții legale, se arată în considerentele sentinței atacate, rezultă că, pe de o parte, nu se poate vorbi de o discriminare pe criterii de „convingere” în cazul intimatei I.D., dar, pe de altă parte, nu se poate afirma că „diferența de opinie” nu poate constitui de plano, un motiv de discriminare în sensul O.G. nr. 137/2000 și al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Așa cum se poate observa din textele de lege invocate, reține instanța de fond, criteriile de discriminare sunt prezentate cu titlu exemplificativ, putând fi adăugate orice alte criterii care nu au o justificare obiectivă; din probele administrate în cauză, însă, nu se poate trage concluzia unui tratament diferențiat pe criterii subiective.
Ceea ce i s-a reproșat pârâtei, arată prima instanță, a fost nu atât diferența de opinie, ci modul agresiv și neproductiv în care înțelege să își exprime opiniile și faptul că nu înțelege să accepte raporturile de subordonare față de managerul general; aceste apărări ale reclamantului sunt, în aprecierea instanței de fond, pe deplin dovedite de înscrisurile depuse la dosar.
Autoarea petiției s-a plâns de faptul că în anul 2005, după instalarea reclamantului în funcția de manager general, ar fi avut o altă opinie cu ocazia unei ședințe în cadrul căreia s-a discutat salarizarea, iar managerul general a afirmat „e democrație, rămâne cum am stabilit eu”. Răspunsul managerului general era cât se poate de corect în sensul că exprimarea unei păreri contrare este posibilă („e democrație”), însă decizia îi aparține, având calitatea de manager general.
Reține prima instanță că pârâta I.D. a interpretat în mod greșit libertatea de opinie în sensul că ar exista și o obligație corelativă de acceptare a opiniei sale; or, o astfel de obligație corelativă nu există și ea ar echivala cu negarea libertății de opinie a celorlalte persoane.
În ceea ce privește raporturile de muncă, instanța de fond a reținut că pârâta I.D. are obligația de a se subordona conducerii instituției unde este angajată, conform art. 10 și 40 C. muncii.
De asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, atitudinea pârâtei, care consideră că este îndreptățită să nu adere la convingerile propagate oficial, ar fi una corectă numai dacă ar fi vorba de veritabile convingeri, în sensul art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; în speță, însă, este vorba de o opoziție față de măsuri de natură managerială, de o neacceptare a opiniilor managerului general cu privire la conducerea instituției la care este angajată intimata, o astfel de atitudine, contrară dispozițiilor art. 10 și 40 C. muncii, neavând legătură cu criteriile de discriminare reglementate de O.G. nr. 137/2000.
Atitudinea agresivă a petentei și faptul că abilitățile sale de comunicare sunt deficitare rezultă, în aprecierea instanței de fond, și din alte înscrisuri depuse la dosar, aceasta aflându-se în conflict nu doar cu managerul general, ci și cu alte persoane din cadrul instituției.
În acest sens, sunt invocate următoarele înscrisuri: petiția din data de 23 mai 2008, prin care pârâta se plânge de atitudine agresivă a unei colege, și răspunsul conducerii; opinia referitoare la comportamentul petentei a fostului director al departamentului de vânzări, M.K.
Cu privire la probele ce au stat la baza emiterii actului contestat, respectiv hotărârea nr. 337 din 04 iunie 2008 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, instanța de fond reține că acestea sunt, printre altele, și trei declarații verbale a trei angajați sau foști angajați din cadrul instituției; apreciază prima instanță, pe de o parte, că persoanele respective nu au declarat nimic concret cu privire la situația petentei, ci se rezumă să se plângă de atitudinea conducerii, de faptul că promovările se fac pe criterii de rudenie, iar opiniile contrare sunt considerate „atitudine negativă” și, pe de altă parte, că persoanele audiate sunt simpli angajați ai hotelului, nu au funcții de conducere și, din poziția pe care o ocupă nu pot avea o reprezentare corectă a cauzelor conflictelor în care este implicată pârâta I.D.
Punctual, cu privire la faptele apreciate ca fiind fapte de discriminare, instanța de fond a reținut următoarele:
- bonusurile acordate sunt în strânsă legătură cu performanțele salariaților (cel puțin procentul de 10%) astfel încât acordarea acestora se face în raport de evaluarea performanțelor; reclamantul a arătat în mod corect că neacordarea bonusurilor are la bază evaluarea petentei existând rubrici, în cadrul acestei evaluări care au fost considerate necorespunzătoare;
- evaluările pârâtei nu au legătură cu diferențele de opinie, ci cu atitudinea sa în cadrul companiei;
- diferențele salariale au fost justificate pe deplin de reclamant, nefiind întemeiate pe criterii subiective, ci pe criterii în acord cu legea;
- accesul pârâtei la cursuri de formare profesională a fost asigurat, aceasta participând la astfel de cursuri.
În privința atitudinii reclamantului, după sesizarea Consiliului, și a acuzației de victimizare, instanța de fond a apreciat că nu se poate reține că prin mutarea pârâtei într-un alt birou i s-a creat acesteia o situație defavorizată în considerarea unor criterii subiective (diferența de opinie).
Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâții I.D. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
1. În recursul formulat, recurenta I.D. a invocat motivul prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că soluția instanței de fond cuprinde motive contradictorii străine de natura pricinii.
Astfel, argumentează recurenta, în mod greșit a reținut instanța de fond că, în procedura administrativă ar fi fost încălcate dispozițiile art. 20 din O.G. nr. 137/2000, prin aceea că nu ar fi fost respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.
Recurenta a invocat și motivul prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Astfel, în esență, recurenta argumentează că intimatului i s-ar fi imputat și că Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ar fi reținut că aceasta a discriminat-o pe recurentă pentru „diferența de opinie”, deși Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut prin hotărârea nr. 337/2008 existența faptelor de discriminare în sensul art. 2 alin. (1) și (4), art. 6 lit. b), c) și d) din O.G. nr. 137/2000, de hărțuire în sensul art. 2 alin. (5) din aceeași ordonanță și de victimizare, în sensul art. 2 alin. (7) din aceeași ordonanță a Guvernului.
Recurenta a mai invocat și motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că soluția pronunțată de instanța de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Astfel, recurenta susține, în esență, că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. prin aceea că nu a stăruit prin toate mijloacele pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, precum și dispozițiile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 prin faptul că a inversat, practic, sarcina probei, admițând contestația intimatului-pârât fără ca acesta să fi dovedit inexistența discriminării.
Recurenta a mai susținut că și dispozițiile art. 10 și 40 C. muncii au fost aplicate greșit, printr-o interpretare eronată a principiului subordonării ierarhice, care impune salariatului respectarea doar a dispozițiilor legale.
2. În recursul formulat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a fost invocat motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au fost susținute, în esență, următoarele critici:
- în mod greșit a reținut instanța încălcarea art. 20 din O.G. nr. 137/2000, republicată, și a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare;
- în mod greșit a procedat instanța de fond la anularea hotărârii nr. 337/2008, reținând fără temei legal inexistența tratamentului discriminatoriu și de victimizare în conduita reclamantului.
Astfel, argumentează, în esență, autoritatea publică recurentă, actul administrativ desființat de instanța de fond este legal și temeinic, având la bază constatarea discriminării care a fost săvârșită prin mai multe fapte: evaluarea profesională subiectivă a petentei, neplata unui bonus salarial, refuzul de a accepta solicitarea petentei de a efectua un stagiu de pregătire profesională, precum și prin tratamentul de victimizare.
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a combătut criticile și susținerile recurenților, considerând, în esență, că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică și solicitând respingerea recursurilor formulate.
Intimatul-reclamant și recurenta I.D. au formulat și concluzii scrise prin care, în esență, au reluat susținerile și argumentele prezentate în întâmpinare și, respectiv, cererea de recurs.
Recursurile sunt nefondate.
Așa cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată mai sus, instanța de fond, atunci când a analizat susținerile reclamantului, a examinat inițial criticile care au vizat aspectele de nelegalitate ale hotărârii nr. 337/2008, după care a examinat criticile care au vizat fondul cauzei.
Astfel, în ceea ce privește criticile referitoare la soluționarea cu întârziere a petiției, precum și cele referitoare la calitatea de contravenient, instanța le-a respins în mod expres.
De asemenea, în ceea ce privește critica referitoare la nerespectarea principiului contradictorialității și a principiului respectării dreptului la apărare de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, chiar dacă reține că la aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (4) și (6) din O.G. nr. 137/2000, republicată, au fost produse unele nereguli în cadrul procedurii administrative desfășurată în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, instanța de fond apreciază că procedura desfășurată în fața instanței de contencios administrativ a fost de natură să înlăture vătămarea suferită în fața organului administrativ, astfel că nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., soluționând litigiul pe fondul cauzei.
Instanța de recurs va respinge și motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta I.D., care a susținut că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Astfel, din considerentele soluției adoptate, rezultă că instanța de fond a reținut în mod temeinic și legal că a fost învestită cu soluționarea unui litigiu vizând un act juridic de natură administrativă, hotărârea nr. 337/2008 adoptată de către autoritatea competentă în procedura reglementată de H.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, prin care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a hotărât:
- faptele reclamate de petentă reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) și (4), coroborat cu art. 6 lit. b), c), d) din O.G. nr. 137/2000 republicată, precum și hărțuire, conform art. 2 alin. (5) din același act normativ;
- sancționarea persoanei vinovate cu amendă contravențională de 1.000 RON conform art. 26 alin. (1) din aceeași ordonanță a Guvernului;
- faptele sesizate ulterior primei petiții, reprezintă victimizare conform art. 2 alin. (7) din aceeași ordonanță a Guvernului;
- sancționarea persoanei vătămate cu amendă contravențională de 500 RON, conform art. 26 alin. (1) din același act normativ.
Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat în ambele recursuri formulate, instanța de recurs reține că este neîntemeiat pentru argumentele care vor fi prezentate în continuare:
În legătură cu faptele reținute de autoritatea administrativă ca acte de discriminare, instanța de fond a reținut, în esență, că faptele reclamate nu reprezintă discriminare pe baza criteriului de convingeri sau opinii.
Astfel, instanța de fond a constatat în mod temeinic faptul că dreptul recurentei de a avea puncte de vedere diferite de șeful său ierarhic nu presupune existența corelativă a obligației acestuia de a-și însuși punctele respective de vedere.
În ceea ce privește faptele concrete imputate ca fiind acte de discriminare: acordarea bonusurilor, efectuarea evaluării, existența unor diferențe salariale, accesul la programele de formare profesională, a rezultat, așa cum a reținut și instanța de fond, că acestea s-au manifestat și realizat în concordanță cu dreptul intimatului, în calitate de manager general al unității, de a aprecia cu privire la exercitarea actului de conducere și de angajare a răspunderii actului de conducere.
În ceea ce privește fapta de victimizare reținută în actul administrativ anulat de instanța de fond, rezultă că, într-adevăr, după ce recurenta sesizase autoritatea publică, a fost repartizată să-și desfășoare activitatea într-un alt birou, act apreciat ca fiind un tratament defavorizant aplicat recurentei-petente.
Potrivit art. 2 alin. (7) din O.U.G. nr. 137/2000 republicată, constituie victimizare „orice tratament advers, venit ca o reacție la o plângere sau acțiune în justiție”, dar din probele cauzei rezultă că redistribuirea personalului pe birouri de lucru a fost o măsură care se preconiza și se discutase cu mult înainte de sesizarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, care a fost luată în scopul eficientizării activității și optimizării climatului de muncă, aspecte aflate în atribuțiile șefului unității economice respective.
În concluzie, instanța de recurs reține că soluția instanței de fond este legală și temeinică, urmând ca cele două recursuri să fie respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâții I.D. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței nr. 1631 din 14 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1212/2010. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 1355/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
