ICCJ. Decizia nr. 1402/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
INALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1402/2010
Dosar nr. 2424/2/200.
Şedinţa publică din 11 martie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 3044 din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii P.C., C.P., I.A.A., D.M., T.C., M.S., B.A., G.M., C.C., C.G., N.G., B.N. în contradictoriu cu Autoritatea Naţională a Vămilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa investită cu soluţionarea acţiunii introductive a reţinut că sporurile solicitate de reclamanţi, respectiv suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază sunt reglementate de Legea nr. 188/1999, fără însă a fi precizate modalităţile concrete de acordare a acestor sporuri, fiind lăsate la latitudinea angajatorului.
Instanţa de fond a constatat că dreptul afirmat de reclamanţi nu este determinabil, iar stabilirea procentului de 25% este pur subiectivă, fără ca instanţa de judecată să poată stabili în concret procentul corespunzător postului şi funcţiei reclamanţilor.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Au reiterat apărările formulate la instanţa de fond şi au criticat soluţia pronunţată întrucât prima instanţă nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Recurenţii au susţinut că prin neacordarea efectivă a celor două drepturi salariale a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, precum şi o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Au recunoscut ca fiind adevărat faptul că dreptul salarial solicitat nu este cuantificat în niciun act normativ, dar această situaţie, consideră recurenţii, că este imputabilă statului şi autorităţii pârâte.
Recurenţii au arătat că autoritatea pârâtă avea obligaţia de a iniţia un act normativ prin care să se stabilească cuantumul sau modalitatea de cuantificare a acestor drepturi , iar lipsa de reglementare nu determină imposibilitatea acordării drepturilor salariale solicitate, întrucât ar însemna că actuala reglementare este iluzorie şi teoretică, de vreme ce nu poate fi concretizată.
Recurenţii au arătat că instanţa de judecată este în măsură să poată determina întinderea concretă a acestui prejudiciu, considerând că este obligată să realizeze o asemenea evaluare potrivit principiului statuat de dispoziţiile art. 3 C. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
În conformitate cu dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „(1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare. (2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii. (3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, dar potrivit art. 31 alin. (3), salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Prin stabilirea unui cuantum procentual de câte 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, fără ca acest cuantum să fi fost stabilit printr-o reglementare legală, instanţa ar interveni în domeniul constituţional al puterii legislative, căreia nu i se poate substitui în cauza de faţă, căci şi-ar depăşi propriile competenţe, limitate constituţional la aplicarea legii pozitive.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ, Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de P.C., C.P., I.A.A., D.M., T.C., M.S., B.A., G.M., C.C., C.G., N.G., B.N. împotriva sentinţei nr. 3044 din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1401/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1403/2010. Contencios → |
|---|
