ICCJ. Decizia nr. 1884/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1884/20 11
Dosar nr. 381/59/2010
Şedinţa publică de la 30 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamantul I.A. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii Arad, anularea hotărârii din 30 octombrie 2009 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i recunoască şi să-i acorde drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, modificată prin Legea nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, deşi a prezentat pârâtei toate actele de stare civilă, precum şi declaraţii de martori cu care a făcut dovada perioadei de refugiu şi persecuţiei, pârâta în mod greşit a respins cererea, reţinând că nu a făcut dovada celor de mai sus.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Arad a solicitat respingerea ca nefondată a acţiunii reclamantului, reţinând că în susţinerea acţiunii reclamantul a arătat faptul că, împreună cu tatăl acestuia, în noaptea lui noiembrie 1940, a plecat din localitatea natală Borod, jud. Bihor, a stat în pădure în frig şi nemâncaţi timp de 6 săptămâni, împreună cu alţi refugiaţi, după care s-a întors acasă în luna ianuarie, aceste împrejurări având loc în copilăria reclamantului, iar declaraţiile martorilor au fost considerate de către comisie ca nefiind concludente în ceea ce priveşte situaţia pretinsă de reclamant.
Prin sentinţa civilă nr. 306 din 14 iunie 2010 Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamant, ca nefondată.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantul nu a prezentat nici un fel de dovezi privind refugiul şi perioada refugiului, astfel că în mod corect pârâta a procedat la respingerea cererii prin Hotărârea din 30 octombrie 2009, iar, ulterior, în faţa instanţei, reclamantul nu a completat probatoriul prin prezentarea unor dovezi certe legate de durata refugiului, stabilirea duratei refugiului fiind esenţială pentru aplicarea prevederilor art. 2 O.G. nr. 105/1999 care stabilesc că indemnizaţia se acordă în sumă fixă pentru fiecare an de deportare, strămutare sau refugiu.
S-a reţinut în considerentele hotărârii atacate că proba testimonială solicitată de reclamant privind audierea persoanelor ce au formulat declaraţia autentificată din 1 septembrie 2009 a fost respinsă de către instanţă, întrucât această declaraţie a fost analizată de pârâtă cu ocazia emiterii Hotărârii din 30 octombrie 2009 şi a rezultat neconcludenţa celor afirmate sub aspectul perioadei refugiului, în depoziţia extrajudiciară neexistând nici o referire la perioada pretinsului refugiu.
Instanţa a apreciat că simpla declaraţie a martorilor propuşi de reclamant nu a fost suficientă pentru dovedirea stării de refugiu şi a perioadei refugiului, aceasta trebuind dovedită fie cu acte oficiale emise de autorităţile competente, fie cu alte înscrisuri doveditoare ale stării de fapt pretinse, iar, în lipsa acestora, reclamantul nu poate beneficia de prevederilor art. 1 alin. (1) lit. c) şi art. 2 O.G. nr. 105/1999 numai prin luarea în considerare a declaraţiei autentificate din 1 septembrie 2009, declaraţie care, fără a-i fi contestată veridicitatea, nu este concludentă şi relevantă în speţă, întrucât nu se face nici o referire la perioada refugiului sau la localitatea pe care s-a stabilit reclamantul pe perioada refugiului, fiind făcută doar precizarea că reclamantul a plecat în refugiu, lipsind astfel o dovadă autentică a refugierii.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs reclamantul I.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pe motiv că dovada refugiului a făcut-o cu înscrisuri şi declaraţiile martorilor, din care rezultă că a suferit persecuţii din motive etnice.
Se mai susţine că instanţa de fond în mod greşit nu i-a încuviinţat proba testimonială.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, Înalta Curte constată că recursul este nefundat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1 O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situaţii expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calităţii de persecutat din motive etnice, este necesar ca cel puţin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul.
Or, simplele declaraţii ale martorilor din care rezultă că aceştia cunosc situaţia recurentului doar din spusele acestuia, nu pot fi luate în considerare, mai ales că niciunul dintre aceştia nu a probat afirmaţiile cu acte oficiale.
Simpla mutare a recurentului, dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuţii etnice.
Aşa fiind, cum recurentul-reclamant nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiat şi că acest lucru ar fi fost consecinţa unor persecuţii din motive etnice, în mod corect instanţa de fond a dispus respingerea acţiunii ca nefondată.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de I.A. împotriva sentinţei civile nr. 306 din 14 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1556/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1886/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
