ICCJ. Decizia nr. 1886/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1886/20 11
Dosar nr. 2857/1/2010
Şedinţa publică de la 30 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 2857/1/2010 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenta SC G.G. SRL Bucureşti a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 100 din 15 ianuarie 2010, contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 317 şi art. 318 C. proc. civ..
În motivarea contestaţiei recurenta susţine că judecata recursului s-a făcut în lipsa sa, fără a i se da posibilitatea de a fi ascultată, chiar dacă s-a prezentat în instanţă după închiderea dezbaterilor în şedinţa din 15 ianuarie 2010, în condiţiile în care urma să invoce şi o excepţie de neconstituţionalitate.
Astfel, susţine contestatoarea, i s-a încălcat dreptul de a fi ascultată şi de a-şi susţine motivele de recurs, drept prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind încălcat astfel textul art. 317 pct. 1 C. proc. civ..
Sub un al doilea aspect, precizează contestatoarea, instanţa de recurs a omis să cerceteze primul motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă, susţinând numai aspectele de prudenţialitate bancară invocate de pârâta Banca Naţională a României.
Instanţa de recurs nu a analizat argumentele invocate de recurentă în ceea ce priveşte nelegalitatea Normei Băncii Naţionale a României atacate sub aspectul încălcării Legii nr. 24/2000, caracterul secundar al Normelor Băncii Naţionale a României privind sistemele de plată naţionale, Legea cambiei nr. 58/1934 şi biletele la ordin cu scadenţă fixă.
Contestatoarea critică decizia instanţei de recurs şi sub aspectul modului în care au fost analizate anumite critici formulate, susţinând că acestea sunt erori materiale, precum şi faptul că instanţa a omis să cerceteze argumentele privind directivele europene în corelaţie cu Legea nr. 24/2000, precum şi unele aspecte privind „riscul de conformitate în conexiune cu legea spălării banilor”.
Intimata Banca Naţională a României a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă, iar pe fond ca neîntemeiată.
La data de 13 octombrie 2010, contestatoarea şi-a modificat temeiul juridic al contestaţiei, de fapt cererea sa fiind o precizare, în sensul că îşi întemeiază contestaţia în anulare pe art. 13 şi art. 6.1. al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului coroborate cu art. 317 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 318 C. proc. civ., completând cererea iniţială şi cu anumite precizări asupra situaţiei de fapt, urmând a se constata de către instanţă că le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil - art. 6.1. din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dreptul de acces în mod echitabil la o instanţă de control judiciar, reparaţia echitabilă ce s-ar putea face constând în anularea hotărârii instanţei de recurs - Decizia nr. 100 din 15 ianuarie 2010.
În precizările formulate privind situaţia de fapt de la momentul soluţionării recursului prin decizia contestată, contestatoarea face referire la faptul că în mod justificat, determinat de starea de boală a mamei sale, nu s-a putut prezenta la recurs decât cu întârziere, după strigarea cauzei, situaţie în care preşedintele completului de judecată trebuia să lase cauza la a doua strigare.
Prin soluţionarea cauzei, în prezenţa numai a intimatei-pârâte, fără a se lăsa cauza la a doua strigare, i s-a încălcat recurentei, în speţă, contestatoare, dreptul la un proces echitabil consfinţit de art. 6.1. al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenţie, în condiţiile în care singura cale de atac era recursul, fiind încălcate şi dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României conform căruia în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Contestatoarea face referire şi la prevederile art. 322 pct. 9, caz de revizuire la care va apela în situaţia în care decizia ce se va pronunţa în cadrul contestaţiei în anulare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu le va fi favorabilă.
La termenul din 19 ianuarie 2001, contestatoarea a formulat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 şi art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1), art. 129 din Constituţie şi art. 6.1., art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. II pct. 1 coroborat cu art. I pct. 2 Legea nr. 117/2010, art. 322 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 494 alin. (2) din noul C. proc. civ., art. 1 alin. (5) şi art. 142 alin. (1) din Constituţia României.
Intimata Banca Naţională a României a depus la dosar punctul de vedere al Băncii Naţionale a României prin care a solicitat în principal respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, iar în subsidiar, pe fond, ca neîntemeiată.
Contestatoarea SC G.G. SRL a depus la dosar note scrise solicitând pe fondul contestaţiei admiterea acesteia şi desfiinţarea Deciziei nr. 100 din 15 ianuarie 2010, iar ca o consecinţă, rejudecarea recursului.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin Decizia nr. 100 din 15 ianuarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 4760/2/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a respins ca nefondat recursul declarat de SC G.G. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2839 din 01 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 2839 din 1 iulie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea reclamantei SC G.G. SRL Bucureşti ca neîntemeiată, din considerentele sentinţei rezultând că art. 45 alin. (1) Norma nr. 3/2002 emisă de Banca Naţională a României nu încalcă dispoziţiile Legii nr. 656/2002, pentru că nici nu era în vigoare la data când a fost emisă norma, nu s-au încălcat nici prevederile art. 41 Legea nr. 58/1998 pentru că acestea se adresează unui posesor de cambie sau bilet la ordin şi impun o obligaţie în sarcina acesteia şi nici Legea nr. 24/2000 nu a fost încălcată pentru că nici un act normativ cu putere superioară nu conţine reglementări privind standardele de cunoaştere a clientelei.
S-a arătat de către instanţa de fond că art. 45 alin. (1) din Norma nr. 3/2001 nu are nicio legătură cu Directiva Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene nr. 2005/60/CE, directiva fiind ulterioară normei iar în anul 2005 România nu era membră a U.E.
Instanţa de control judiciar, analizând recursul formulat de reclamantă, a constatat că într-adevăr art. 45 alin. (1) Norma nr. 3/2002 nu încalcă prevederile art. 3 şi 4 Legea nr. 656/2002 privind prevenirea spălării banilor, chiar recurenta recunoscând că această normă ar încălca numai un principiu al derogării de raportare instituit de art. 4 din lege, Norma respectivă fiind emisă în baza Legii nr. 21/1999 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 656/2002 şi deci, nu putea să aibă în vedere o dispoziţie care a intrat în vigoare în decembrie 2002, iar Norma nr. 3/2002 a fost emisă la 26 ianuarie 2002.
Cât priveşte nerespectarea Legii nr. 24/2000, a Statutului Banca Naţională a României., a Legii nr. 58/1934 şi a altor reglementări ale Băncii Naţionale a României, instanţa de control le-a respins cu motivarea că Norma nr. 3/2002 a fost emisă tocmai având la bază Statutul Banca Naţională a României şi a avut ca scop protejarea siguranţei şi stabilităţii băncilor şi deci a integrităţii sistemului bancar, nefiind încălcate nici dispoziţiile Legii nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin.
Au fost respinse şi criticile ce vizau respingerea capătului de cerere privind acordarea daunelor interese, mai întâi pentru că nu a fost constatată nelegalitatea textului invocat şi apoi pentru că nu s-a stabilit un raport de cauzalitate cu cheltuielile efectuate cu plângerea penală şi plângerea împotriva rezoluţiei D.N.A, acestea având ca obiect săvârşirea unor infracţiuni de către angajaţi ai unei bănci comerciale şi nu ai Băncii Naţionale a României.
A mai constatat instanţa de recurs şi faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. pentru suspendarea judecăţii, pentru că nu s-a făcut dovada că dezlegarea acestei pricini ar depinde de existenţa sau inexistenţa unui drept ce face obiectul altui Dosar nr. 23092/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Cererea formulată de recurentă, în baza art. 281 C. proc. civ., de completare a Deciziei nr. 100 din 15 ianuarie 2010 cu consemnările din caietul grefierului, respectiv a faptului că după încheierea dezbaterilor recurenta s-a prezentat la instanţă solicitând primirea unei cereri prin care invocă o excepţie de neconstituţionalitate, a fost respinsă de instanţa de recurs prin încheierea din 18 iunie 2010 pronunţată în şedinţă publică, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie recurenta, întemeiată, potrivit concluziilor scrise depuse la dosar, pe dispoziţiile art. 317 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 318 teza a II-a C. proc. civ., coroborate în opinia contestatoarei, şi cu dispoziţiile art. 6 paragraf 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Înainte de a se analiza pe fond contestaţia în anulare cât şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, astfel cum au fost precizate mai sus, Înalta Curte, potrivit art. 137 C. proc. civ. are a se pronunţa mai întâi asupra excepţiilor inadmisibilităţii celor două cereri invocate de intimata-pârâtă Banca Naţională a României prin întâmpinarea formulată.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 317 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 24 alin. (1), art. 129 Constituţie, precum şi la dispoziţiile art. 6.1. şi art. 3 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocând totodată neconstituţionalitatea şi a dispoziţiilor art. II pct. 1 coroborat cu art. I pct. 2 Legea nr. 117/2010, art. 322 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 494 alin. (2) din noul C. proc. civ. raportate la art. 1 alin. (5) şi art. 142 alin. (1) din Constituţie, Înalta Curte constată că este inadmisibilă, astfel cum se va arăta în continuare.
Susţine contestatoarea că textele de lege sus menţionate, pentru care solicită sesizarea Curţii Constituţionale pentru a le declara neconstituţionale, contravin prevederilor din Constituţia României referitoare la accesul liber la justiţie (art. 21), garantarea dreptului la apărare (art. 24), dreptul de a folosi căile de atac (art. 129), atribuţiilor Curţii Constituţionale (art. 146 lit. d)), precum şi prevederilor art. 6 din Convenţie referitoare la un proces echitabil.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale: „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”.
Se observă, din conţinutul textului de lege, că excepţia de neconstituţionalitate invocată trebuie în mod obligatoriu să aibă legătură cu cauza.
Or, din motivarea contestaţiei în anulare formulată, rezultă că contestatoarea nu invocă faptul că procedura de chemare în judecată a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, fapt reglementat de art. 317 pct. 1 C. proc. civ., ci precizează expres că avea cunoştinţă despre termenul de judecată din data de 15 ianuarie 2010, dar a ajuns în faţa instanţei după încheierea dezbaterilor, într-o cerere ulterioară depusă la instanţa de recurs în dosarul privind contestaţia în anulare arătând că întârzierea a fost datorată unor motive de boală a mamei sale.
Contestatoarea arată că în această situaţie instanţa de recurs era datoare să lase cauza la a doua strigare sau să reia judecata în momentul în care a intrat în sală după încheierea dezbaterilor.
Toate aceste susţineri ale contestatoarei, în cadrul motivelor contestaţiei în anulare, exced textului de lege care, astfel cum a fost enunţat mai sus, vorbeşte în mod expres despre „neîndeplinirea procedurii de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina”.
Cât priveşte art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. invocat ca temei al contestaţiei în anulare, se observă că la final, contestatoarea nu arată în mod concret care sunt motivele de recurs asupra cărora instanţa a omis să se pronunţe, astfel cum prevăd dispoziţiile acestui text de lege, ci critică aspecte legate de modul de motivare al hotărârii care în opinia sa s-ar fi făcut cu neanalizarea şi neobservarea argumentelor sale în sprijinul cererii de admitere a recursului.
De fapt, contestatoarea, în repetate rânduri a invocat încălcarea prevederilor art. 6 pct. 1 din CEDO referitoare la un proces echitabil.
Aşa fiind, pentru considerentele expuse, excepţia inadmisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale invocate de contestatoare este întemeiată şi ea urmează a fi admisă şi ca o consecinţă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale va fi respinsă.
Cu referire la excepţia de inadmisibilitate a contestaţiei în anulare formulată de recurentă, excepţie invocată prin întâmpinare de intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Hotărârea atacată în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare o reprezintă Decizia nr. 100 din 15 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deci o hotărâre pronunţată în calea de atac a recursului, hotărâre irevocabilă, astfel cum cere textul de lege - art. 318 alin. (1) C. proc. civ..
Faptul că motivele invocate în această cale de atac nu se înscriu printre cele prevăzute în mod expres de textele de lege - art. 317 şi art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., invocate de contestatoare, nu conduce de plano la soluţia de respingere ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare.
Instanţa ce are de soluţionat contestaţia, trebuie să analizeze dacă motivele invocate de contestatoare se regăsesc în textele de lege şi acest lucru nu se poate face decât analizând pe fond contestaţia formulată.
Acestea fiind argumentele în sprijinul respingerii excepţiei de inadmisibilitate a contestaţiei în anulare, Înalta Curte va trece la analizarea pe fond a acesteia.
Într-adevăr, textele de lege care reglementează această cale de atac extraordinară au un câmp limitat de aplicaţie, astfel încât ele trebuie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv, pentru a nu se deschide părţii, în ultimă instanţă, calea unui veritabil recurs la recurs.
Art. 317 C. proc. civ. precizează că hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare „când procedura de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii”.
Or, contestarea nu invocă faptul că pentru ziua când s-a judecat pricina nu a cunoscut despre proces, fiind lipsă de procedură, ci arată numai că a întârziat la proces, intrând în sală după închiderea dezbaterilor şi că nelăsând cauza, la a doua strigare, instanţa de recurs i-a încălcat dreptul la un recurs efectiv, la apărare şi la un proces echitabil în spiritul prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Astfel cum s-a precizat mai sus, aspectele semnalate de contestatoare în cadrul acestui prim motiv, exced textului de lege enunţat care face referire exclusiv la lipsa de procedură cu partea respectivă pentru termenul când s-a judecat în fond cauza.
De altfel, toate încercările recurentei-reclamante de reluare a dezbaterilor au eşuat, instanţa de recurs respingându-i această cerere după cum i-a fost respinsă şi cererea de îndreptare a erorii materiale a deciziei, cerere formulată în sensul dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ. şi care viza de fapt completarea deciziei cu consemnările din caietul grefierului, respectiv a faptului că după încheierea dezbaterilor s-a prezentat recurenta solicitând primirea unei cereri prin care invoca o excepţie de neconstituţionalitate. Instanţa de recurs a indicat contestatoarei să depună concluzii scrise, însă aceasta nu a depus concluzii până la închiderea şedinţei de judecată.
Cel de-al doilea motiv al contestaţiei în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., este de asemenea nefondat şi urmează a fi respins.
Textul art. 318 teza a II-a C. proc. civ. prevede că „hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unor greşeli materiale sau când instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală, să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Iniţial, prin contestaţia în anulare formulată, contestatoarea a arătat că „instanţa a omis cu desăvârşire să cerceteze primul motiv de recurs sub aspectele invocate de recurenta-reclamantă, ci a reţinut numai aspectele de prudenţialitate bancară invocată de pârâta Banca Naţională a României”, pentru ca în final, în concluziile scrise, contestatoarea să arate că instanţa de recurs a motivat hotărârea „cercetând şi reţinând numai argumentele intimatei-pârâte Banca Naţională a României şi ale instanţei de fond”, fără a analiza şi argumentele recurentei, ceea ce constituie o încălcare atât a normelor de procedură interne art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât şi a art. 6.1. al Convenţiei.
Practic, contestatoarea, motivând aşa-zisa omisiune, susţine că instanţa de recurs nu ar fi cercetat argumentele invocate sub aspectul încălcării Legii nr. 24/2000, afirmaţie ce nu corespunde realităţii.
Din considerentele Deciziei nr. 100 din 15 ianuarie 2010, astfel cum au fost relatate mai sus, rezultă în mod clar faptul că instanţa de recurs a analizat în mod detaliat toate motivele de recurs invocate, făcând referire şi la argumentele recurentei-reclamante privind pretinsa nelegalitate a art. 45 alin. (1) din Norma Băncii Naţionale a României nr. 3/2002 raportat la dispoziţiile Legii nr. 656/2002 privind combaterea spălării banilor, la Directivele Europene, la prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, ale Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României cât şi ale Legii nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin.
În întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă Banca Naţională a României a procedat la reiterarea argumentelor invocate în apărare, prin care a analizat sistematic legalitatea normelor atacate de contestatoarea recurentă, în raport de fiecare act normativ în parte, fapt ce nu ar fi fost necesar decât în situaţia admiterii contestaţiei cu consecinţa rejudecării recursului.
Semnificativ în soluţionarea contestaţiei în anulare, teza a II-a a art. 318 C. proc. civ., este de a se analiza dacă instanţa de fond, practic a răspuns tuturor motivelor de recurs formulate de recurent, ceea ce în speţă s-a făcut, instanţa de recurs analizând în detaliu fiecare act normativ în raport de care recurenta pretindea că art. 45 alin. (1) din Norma nr. 3/2002 ar fi nelegal.
Pe de altă parte, cea de-a doua teză a art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu şi argumentele de fapt şi de drept invocate de parte, acestea fiind subsumate motivului de casare pe care se sprijină, oricât de larg ar fi dezbătute.
Or, instanţa de recurs a analizat motivele de recurs invocate, inclusiv cel despre care contestatoarea pretinde că nu a fost analizat, deci şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de textul de lege - art. 318 teza a II-a C. proc. civ..
Pentru toate acestei considerente, Înalta Curte constată că este nefondată contestaţia în anulare formulată de recurenta-reclamantă SC G.G. SRL Bucureşti, motiv pentru care urmează a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 317 şi art. 318 C. proc. civ., ca inadmisibilă.
Respinge excepţia de inadmisibilitate a contestaţiei în anulare.
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC G.G. SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 100 din 15 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1884/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1908/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
