ICCJ. Decizia nr. 210/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.210/2010
Dosar nr.9473/2/200.
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 1514 din 24 martie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea reclamantului F.V.; a obligat pârâtul Ministerul Afacerilor Externe să primească cererea acestuia de redobândire a cetăţeniei române însoţită de actele doveditoare, în termen de 6 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii şi să le transmită de îndată către organul competent din cadrul Ministerului Justiţiei şi la plata către reclamant a sumei de 3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că s-a depăşit durata termenului rezonabil de soluţionare, în sensul art. 10 din Convenţia Europeană asupra Cetăţeniei, ratificată de România prin Legea nr. 396/2002 şi a apreciat că în raport cu Legea nr. 554/2004, prin nesoluţionarea cererii într-un termen rezonabil, reclamantul a fost vătămat în drepturile sale legate de aplicarea dispoziţiilor legale privind redobândirea cetăţeniei.
2. Recursul declarat de pârâ.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Criticând concluzia nerespectării termenului rezonabil, recurentul a susţinut că potrivit juriprudenţei europene termenul rezonabil nu reprezintă neapărat un termen scurt şi că există o justificare argumentată a împrejurării că reclamantului nu i s-a stabilit o dată pentru a depune cererea de redobândire a cetăţeniei române.
Pentru instanţa de fond nu a avut relevanţă starea de fapt obiectivă invocată de M.A.E., deşi tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situaţia specifică a derulării procedurii consulare în discuţie.
Motivele obiective invocate, care nu au fost valorificate drept cauză exoneratoare de culpă administrativă, au o importanţă esenţială, din moment ce actul de organizare a activităţii M.A.E. în Republica Moldova nu a aparţinut integral deciziei luate la nivelul instituţiei acestuia, aşa cum o pot face celelalte autorităţi administrative române de pe cuprinsul ţării în gestionarea atribuţiilor ce le revin.
În opinia recurentului, nu se poate pune semnul echivalenţei între factorul volitiv, definit ca sursă a refuzului indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 şi factorul obiectiv al imposibilităţii autorităţilor române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spaţii adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire şi pentru procesarea acestor solicitări într-un termen cât mai scurt.
Or, în lipsa unei culpe administrative, instituţia pârâtă nu putea fi obligată, în baza legii contenciosului administrativ, să schimbe ordinea cronologică stabilită şi să primească cererea reclamantului.
Totodată, susţine recurentul, în lipsa unui termen legal concret, puterea judecătorească nu se poate substitui puterii legislative în a edicta termenele de primire a cererilor, dereglând activitatea secţiei consulare a Ambasadei Române la Chişinău.
Pe de altă parte, durata termenului rezonabil, decantată în jurisprudenţa CEDO, se aplică numai în cazurile expres specificate, respectiv atunci când solicitanţii sunt rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită, putându-li-se limita drepturile faţă de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiesc în mod statornic şi care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetăţean, ipoteză în care nu se regăseşte şi reclamantul.
Mai mult, durata termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări trebuie determinată în funcţie de toate circumstanţele relevante, în sensul aceleiaşi jurisprudenţe, neputându-se omite faptul că întreaga procedură de redobândire a cetăţeniei se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza aceste cereri raportat la condiţiile obiective în care activitatea în cauză se poate desfăşura.
Prin urmare, a concluzionat recurentul, instanţa nu avea niciun temei legal pentru obligarea M.A.E. la stabilirea datei de depunere a cererii de redobândire a cetăţeniei, fiind inacceptabil ca aceasta să judece cauza în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spaţiului anglo-saxon, în condiţiile în care sistemul de drept de origine continentală (franceză şi germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii.
S-a precizat, de asemenea, că, raportat la numărul mare (peste 300.000) al cererilor de programare, s-au făcut demersuri pentru modificarea cadrului legislativ, astfel încât documentele vizând recunoaşterea cetăţeniei române vor putea fi depuse şi la prefecturile oricărui judeţ din România, concluzionându-se că lipsa de diligenţă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns în ceea ce priveşte activitatea actului de preluare a cererilor nu poate fi reţinută.
II.Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, după cum se va arăta în continuare.
1. Argumente relevante de fapt şi de drept
Aşa cum rezultă din actele dosarului, la data de 12 octombrie 2009 reclamantul a sesizat instanţa de contencios administrativ cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 101 şi art. 12 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 21/2001, precum şi pe cele ale Legii nr. 554/2004, solicitând obligarea pârâtului M.A.E. ca, prin intermediul Ambasadei Române la Chişinău, să-i primească cererea şi actele necesare cu privire la redobândirea cetăţeniei române, apreciind că termenul de programare de 3 ani, raportat la prima solicitare formulată în septembrie 2006, este exagerat de lung.
A precizat, totodată, că la data de 13 iulie 2009 a formulat o nouă cerere către Ministerul Afacerilor Externe, cu rugămintea de a fi înaintată către secţia Consulară din Chişinău, însă nici aceasta nu a primit o soluţionare favorabilă.
A fost anexată acţiunii şi cererea adresată la aceeaşi dată Ambasadei Române la Chişinău, prin care s-a solicitat aprobarea depunerii actelor într-un termen cât mai scurt posibil (fila 9 la dosarul de fond).
Reglementând obiectul acţiunii judiciare, art. 8 alin. (1), teza finală din Legea nr. 554/2004 prevede că se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
Totodată, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, existenţa unei vătămări a reclamantului în interesul său legitim derivat din vocaţia dobândită în temeiul art. 101 din Legea nr. 21/1991 – de a redobândi sau de a i se recunoaşte cetăţenia română – care să fie produsă printr-un refuz nejustificat de soluţionare a cererii sale, grefat pe un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i), teza I şi lit. n) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reţinută, impunându-se a se examina doar dacă o atare vătămare a fost cauzată din perspectiva nerespectării limitelor rezonabilităţii în stabilirea termenelor pentru depunerea actelor necesare pentru redobândirea cetăţeniei.
Legiuitorul a reglementat, prin art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, dreptul persoanelor care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate de a depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile sau oficiile consulare competente ale României, fără a stabili şi un termen în care autorităţile române trebuie să proceseze astfel de cereri.
Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, dispune însă, prin art. 10, că „fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale sau eliberarea unui atestat de cetăţenie".
Obligaţia astfel instituită subsumează, în mod evident, toate etapele unei proceduri, iar aprecierea caracterului rezonabil al duratei acesteia trebuie făcută în fiecare cauză în parte, în funcţie de toate circumstanţele relevante şi ţinând cont de criteriile consacrate în jurisprudenţa CEDO, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
În speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri – septembrie 2006 – şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi se impune a se concluziona că limita rezonabilităţii în soluţionarea cererii reclamantului, raportat desigur şi la obiectul acesteia, a fost depăşită, motiv pentru care soluţia adoptată de judecătorul fondului va fi păstrată.
2. Temeiul soluţiei adoptate în recurs.
Reţinând, faţă de cele expuse, că nu subzistă în cauză nici un motiv care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Repinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei nr. 1514 din 24 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 209/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 215/2010. Contencios → |
|---|
