ICCJ. Decizia nr. 215/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 215/2010
Dosar nr. 7078/2/200.
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 1015 din 11 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:
- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Garda Naţională de Mediu faţă de cererea promovată de reclamantul C.A. şi a respins în consecinţă această cerere în privinţa pârâtei respective, reţinând că între reclamant şi pârâtă nu au existat raporturi de serviciu;
- a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanţii S.D., C.C., N.S. şi T.L. în contradictoriu cu pârâţii Garda Naţională de Mediu, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi Ministerul Turismului, având ca obiect obligarea pârâţilor la plata suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază şi la plata suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, în baza dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, republicată, începând cu data pronunţării hotărârii şi în continuare, până la încetarea raporturilor de muncă, precum şi retroactiv de la data de 01 ianuarie 2004 şi până la data pronunţării hotărârii, sume actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective, pentru fiecare dintre reclamanţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut că prevederile art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, republicată, stabilesc reguli generale privind compunerea salariului la care au dreptul funcţionarii publici şi consacră vocaţia obţinerii unui salariu din care să facă parte componentele respective şi că numai în măsura în care legea de salarizare ar reglementa modalitatea de calculare a acestor drepturi ele pot deveni drepturile patrimoniale propriu-zise. Sub acest aspect, instanţa a reţinut că reclamanţii nu justifică modalitatea de stabilire procentuală a drepturilor salariale solicitate şi că, în aceste condiţii, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat şi cuantificarea acestor sume de către instanţă ar reprezenta o imixtiune în activitatea de legiferare.
Suplimentar a reţinut Curtea de apel că cele două suplimente se acordă în anumite situaţii, cum sunt cele reglementate de art. 9 alin. (2), art. 13 din OUG nr. 92/2004 sau de art. 3, art. 4 şi art. 6 din OG nr. 2/2006 ori de art. 6 alin. (3) şi (4) din OG nr. 6/2007.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenţii-reclamanţi susţin în esenţă că soluţia instanţei de fond este greşită, întrucât drepturile solicitate reprezintă un drept de creanţă şi, prin urmare, un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că, potrivit art. 3 C. civ., judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede sau nu este îndestulătoare şi că, aşa cum s-a reţinut prin Decizia nr. XII din 5 februarie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectarea principiului încrederii în statul de drept face necesar ca titularii drepturilor recunoscute de lege să se bucure efectiv de drepturile respective.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., precum şi cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază.
b) sporul pentru vechime în muncă.
c) suplimentul postului.
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare în perioada pentru care se solicită plata drepturilor nu a fost reglementat nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teza recurenţilor şi a obliga pe pârâţi să acorde suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, fiecare în procent de 25% din salariul de bază, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi, prin urmare, nu se circumscriu noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenţa CEDO s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, Decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamanţi la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei CEDO, o creanţă care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La pronunţarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., Curtea are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M.Of., Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, este legală şi temeinică, astfel că, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.D., C.C., C.A., N.S. şi T.L. împotriva sentinţei civile nr. 1015 din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2145/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 216/2010. Contencios → |
|---|
