ICCJ. Decizia nr. 2297/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2297/2010
Dosar nr.2415/2/2009
Şedinţa publică din 4 mai 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin Sentinţa nr. 3641 din 3 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă acţiunea formulată de H.N. în contradictoriu cu C.C.S.D., în sensul că a fost obligată pârâta să emită titlul de despăgubire pentru imobilul prevăzut în Dispoziţia din 8 septembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii introductive a reţinut că prin Dispoziţia din 8 septembrie 2005 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a decis acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, Calea G., sector 1, iar până la acest moment pârâta nu a finalizat procedura prevăzută de lege, deşi a înregistrat dosarul ce-l priveşte pe reclamant în anul 2005.
Instanţa a reţinut că pârâta şi-a motivat nesoluţionarea cererii reclamantului pe considerentul că dosarul reclamantului nu cuprinde suficiente înscrisuri, pentru a face posibilă identificarea imobilului compus din teren şi construcţie, însă din actele şi lucrările dosarului instanţa de fond a constatat că sunt suficiente elemente referitoare la dimensiunile şi vecinătăţile terenului, precum şi detalii privind construcţia existentă, astfel încât instanţa a concluzionat că, perioada scursă între data înregistrării dosarului şi cea a depunerii acţiunii introductive a depăşit cu mult limitele unui termen rezonabil de soluţionare a unei cereri.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Recurenta a arătat pe larg situaţia existentă în dosarul intimatului-pârât şi a precizat temeiul de drept al recursului declarat, respectiv dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenta a precizat pe larg procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, aşa cum este prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar la acest moment a arătat că intimatul-reclamant nu are dosarul complet pentru a putea fi transmis la evaluare, întrucât nu există înscrisuri care să descrie imobilul (construcţie demolată şi teren) pentru care se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Recurenta a precizat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, contravaloarea pretenţiilor de restituire prin echivalent nu va mai fi stabilită în cursul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci după parcurgerea procedurii reglementate în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, apreciind că întinderea acestora se va stabili în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
S-a arătat faptul că transmiterea dosarului ce-l priveşte pe intimat se va face numai după ce entitatea învestită cu soluţionarea notificării reclamantului va completa dosarul cu actele solicitate, necesare pentru identificarea imobilului pentru care s-au propus măsuri reparatorii sau după ce instanţa va identifica acest imobil, dacă se apreciază că are suficiente acte din care să rezulte descrierea imobilului.
Recurenta a invocat practica judiciară în sprijinul recursului declarat şi a depus la dosar hotărâri pronunţate în cauze similare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat în temeiul dispoziţiilor art. 299 coroborate cu art. 4 C. proc. civ., analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei deduse judecăţii îl reprezintă obligarea pârâtei la soluţionarea cererii reclamantului, aşa cum a solicitat expres prin cererea introductivă. Instanţa de control judiciar reţine că intimatul-reclamant a invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluţiona cererea, respectiv de a se emite Decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Bucureşti, Calea G., sector 1.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Definiţia excesului de putere este dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004 şi constă în exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând administraţiei publice, prin încălcarea dreptului şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.
În cauza de faţă, Înalta Curte a constatat că prin notificările nr. x/2001 şi nr. y/2002 formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, Calea G., sector 1, iar Primăria Bucureşti a format Dosarul nr. 21548, la care au fost depuse toate înscrisurile necesare soluţionării cauzei.
Prin Dispoziţia din 8 septembrie 2005 a Primarului General al Capitalei s-a decis respingerea cererii privind restituirea în natură a imobilului arătat şi s-a luat Decizia acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate conform prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv.
În conformitate cu dispoziţiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluţionare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape şi anume: etapa transmiterii şi a înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă dosarul va fi transmis evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi valorificarea acestui titlu în condiţiile prevăzute de art. 26 din OUG nr. 81/2007 care include în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V, Secţiunea I intitulată "Valorificarea titlurilor de despăgubire".
În aceste condiţii, verificând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte a constatat că refuzul pârâtei de rezolvare a cererii reclamantului se priveşte ca fiind nejustificat, cum în mod corect a apreciat instanţa de fond, admiţând acţiunea reclamantului.
Înalta Curte a constatat că reclamantul s-a adresat pârâtului, manifestându-şi stăruinţa în soluţionarea cererii sale, însă cererea a rămas fără soluţionare efectivă, împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererii sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenţie se apără drepturi concrete şi efective, iar orice ingerinţă în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menţinerii unui just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială şi exorbitantă (cauza Sporrong şi Lonnroth; cauza Străin şi alţii împotriva României).
Or, din această perspectivă Înalta Curte reţine că neprimirea cererii formulate de reclamant, indiferent de motivaţia autorităţii recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută.
Principiul legalităţii înseamnă, înainte de toate, existenţa unor norme de drept intern, suficient de accesibile şi previzibile, or în cauza de faţă Legea nr. 247/2005 a stabilit procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată (cauza Frydlender împotriva Franţei şi cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).
În opinia Înaltei Curţi litigiul născut între reclamant şi autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluţionarea cererii adresate instituţiei pârâte prin faptul că dosarul reclamantului nu a urmat procedura de evaluare este de natură a crea o vătămare a reclamantului într-un drept prevăzut de lege, drept la care reclamantul priveşte cu speranţă legitimă.
Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât intimatul-reclamant a fost în culpă pentru nesoluţionarea cererii sale, căci recurenta-pârâtă nu a avut la dosar date suficiente pentru identificarea imobilului solicitat, astfel încât nu a putut trimite dosarul în etapa următoare prevăzută de lege, a evaluării.
Înalta Curte a reţinut că apărarea recurentei nu are temei legal, căci la dosarul cauzei există suficiente date pentru a se putea evalua imobilul revendicat de reclamant. Orice amânare în soluţionarea cererii reclamantului ar însemna depăşirea termenului rezonabil avut în vedere de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, amânarea pentru o dată neprecizată în vederea depunerii unor documente completatoare, care nu pot fi prezentate, reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.
Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005.
Interpretarea pe care instanţa de fond a dat-o dispoziţiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, este în acord şi cu considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora "prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională."
În ceea ce priveşte practica judiciară invocată, Înalta Curte reţine că în toate cauzele prezentate de recurent culpa nedepunerii actelor necesare soluţionării cauzelor aparţinea reclamanţilor, care erau singurii în măsură să depună actele de stare civilă necesare ori actele de proprietate. Or, în cauza dedusă judecăţii este exclusă culpa reclamanţilor, întrucât aceştia sunt cei vătămaţi într-un drept sau interes legitim de autoritatea administrativă, care nu a dat curs procedurii prevăzute de lege, în condiţiile în care toate actele necesare cauzei erau depuse.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Statul Român - C.S.D. împotriva Sentinţei nr. 3641 din 3 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2010.
Procesat de GGC - AA
← ICCJ. Decizia nr. 2298/2010. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 2296/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
---|