ICCJ. Decizia nr. 248/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 248/2010
Dosar nr. 8379/2/200.
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII- contencios administrativ şi fiscal, la data de 02 septembrie 2009, reclamantul B.G.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor anularea Ordinului nr. S/11/4142 din 24 august 2007 comunicat telefonic la aceeaşi dată prin care a fost încadrat în categoria B - Corpul agenţilor de poliţie cu gradul profesional de agent şef principal de poliţie, reîncadrarea în funcţia deţinută şi în gradul profesional de inspector de poliţie prevăzut în categoria A - Corpul ofiţerilor de poliţie şi obligarea pârâtului la daune materiale şi morale.
În motivarea acţiunii reclamantul a afirmat că prin ordinul atacat i s-au încălcat grav drepturile câştigate de-a lungul carierei în rândul poliţiei de frontieră fiind aplicate greşit dispoziţiile Legii nr. 360/2002.
În cauză s-a invocat excepţia tardivităţii acţiunii în raport cu dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1642 din 13 aprilie 2010 a admis excepţia tardivităţii şi a respins acţiunea promovată de reclamantul B.G.S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, ca tardiv formulată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 reglementează termenul limită până la care cererea de anulare poate fi introdusă la instanţa de contencios administrativ, respectiv „nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".
Or, în speţă, reclamantul a recunoscut că ordinul a fost comunicat telefonic la data de 24 august 2007, dar cu toate acestea data la care a fost introdusă acţiunea - 2 septembrie 2009 se situează peste termenul reglementat de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.G.S. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul a susţinut, în esenţă, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi este lipsită de temei legal fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
A arătat recurentul că excepţia tardivităţii acţiunii a fost greşit admisă întrucât actul administrativ atacat este lovit de nulitate întrucât nu i-a fost comunicat în mod legal şi nu putea produce consecinţe juridice decât după data certă a comunicării personale.
Totodată a susţinut că hotărârea este insuficient motivată, nefiind clară, convingătoare şi pertinentă întrucât instanţa s-a rezumat numai la transcrierea prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 fără a le corobora cu prevederile art. 7 alin. (1) din aceiaşi lege.
A apreciat că din interpretarea dispoziţiilor art. 11 cu cele ale art. 7 rezultă că legiuitorul prin sintagma"după caz", inserată la finele art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a stabilit cele trei cazuri care au echivalenţă asupra datei de la care curge termenul stabilit, după cum urmează:
a) un an de la data comunicării actului echivalent cu textul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004;
b) un an de la data luării la cunoştinţă echivalent cu textul art. 7 alin. (3);
c) un an de la data introducerii cererii sau data încheierii procesului verbal de conciliere echivalent cu textul art. 7 alin. (6).
Ori motivarea instanţei privind faptul că a recunoscut că ordinul i-a fost comunicat telefonic echivalează cu o luare la cunoştinţă iar nu o comunicare legală care să poată produce consecinţe juridice şi care se aplică numai în cazul art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
Totodată recurentul, pentru termenul de judecată de la data de 10 noiembrie 2010 a invocat, în scris, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 73 alin. (4) şi (8) şi a art. 74 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările ulterioare şi a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, va respinge excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul reclamant şi va respinge şi recursul declarat împotriva sentinţei nr. 1642 din 13 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
I. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 73 alin. (4) şi (8) şi a art. 74 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările ulterioare şi a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Recurentul reclamant a susţinut că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile art. 15 alin. (1) din Constituţia României, republicată potrivit cărora Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea".
De asemenea recurentul reclamant a înţeles să invoce, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate prevederile Legii nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, cele ale Legii nr. 80/1995 privind Statutul Cadrelor Militare precum şi cele ale art. 29 alin. (3), art. 72, art. 73 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.
înalta Curte, analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionalitate cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 73 alin. (4) şi (8) şi a art. 7;: alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările ulterioare şi a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în raport cu prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 constată că cererea de sesizare este inadmisibilă, astfel:
Potrivit art. 29 - „(1) Curtea Constituţionala decide asupra excepţiilor ridicate în fata instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice faza a litigiului si oricare ar fi obiectul acestuia".
Dispoziţiile legale pretinse a fi neconstituţionale, respectiv art. 73 alin. (4) şi (8) din Legea nr. 360/200 reglementează faptul că "(4) Poliţiştii ofiţeri care nu au absolvit studii superioare de scurta sau de lunga durata cu diploma vor fi încadraţi în funcţii potrivit gradelor profesionale echivalente". (...) iar (8) "Perioada acordata poliţiştilor pentru definitivarea studiilor necesare echivalării în gradele corespunzătoare funcţiei pe care o deţin, conform prevederilor alin. (1), este de 5 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Daca după expirarea perioadei de 5 ani poliţiştii nu si-au definitivat studiile necesare echivalării în gradele profesionale pe care le au, ofiţerii de politie vor fi încadraţi în categorii si grade profesionale corespunzătoare pregătirii, iar agenţilor de politie le vor înceta raporturile de serviciu."
De asemenea, în art. 74. - (2) din aceiaşi lege se precizează că „La încetarea raporturilor de serviciu poliţistul este obligat ca în termen de 15 zile sa se prezinte la centrul militar pe raza căruia domiciliază, pentru a fi luat în evidenta ca rezervist cu specialitatea "politie" si gradul militar echivalent gradului profesional avut la data respectiva în grupa de evidenta a Ministerului Administraţiei si Internelor".
Or, în cauză de faţă, prin hotărârea atacată, acţiunea reclamantului a fost respinsă ca tardiv formulată fără a se intra pe fondul cererii de chemare în judecată, astfel că instanţa de recurs urmează a se pronunţa cu privire la modul de soluţionare al acestei excepţii iar nu cu privire la legalitatea Ordinului nr. S/II/4142 din 24 august 2007.
Aşa fiind şi cum dispoziţiile legale a căror constituţionalitate se doreşte a fi verificată nu au legătură cu aprecierea asupra excepţiei tardivităţii introducerii acţiunii, instanţa va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale ca inadmisibilă.
II. Relativ la recursul declarat de reclamantul B.G.S.
Prima instanţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea reclamantului ca tardivă, reţinând incidenţa articolului 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în raport cu faptul că reclamantului i s-a comunicat telefonic, ordinul nr. S/II/4142 din 24 august 2007 prin care a fost retrogradat de la gradul de inspector la gradul de agent şef principal de poliţie, la aceiaşi dată, iar acţiunea de anulare a ordinului a fost promovată la data de 2 septembrie 2009.
Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 art. 11. - (1) Cererile prin care se solicita anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins si repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:
a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabila;
b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;
c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii;
d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. l), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabila a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;
e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.
(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusa si peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţa, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."Din modul de redactare al articolului suscitat rezultă că termenul de un an de la " data comunicării actului, data luării la cunoştinţa, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz" este un termen de decădere, aplicabil numai pentru motive temeinice şi care nu poate fi depăşit ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei avute în vedere la alin. (1).
Prin alin. (2) al art. 11, legiuitorul a înţeles să limiteze la 1 an perioada de introducere a acţiunii în contencios administrativ, obligând subiectele de drept să depună diligente şi să nu tergiverseze introducerea acţiunii în contencios administrativ.
Tocmai din acest motiv sunt prevăzute mai multe situaţii de la care începe să curgă acest termen, respectiv" data comunicării actului, data luării la cunoştinţa, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".
De altfel, ar fi contrar reglementării contenciosului administrativ ca persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi pentru refuzul de efectuare a unei operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului său [art. 8 alin. (1) teza II], să fie îndreptăţită să sesizeze instanţa de judecată fără să fie supusă unui termen care să curgă de la data expirării termenului legal de soluţionare sau de la data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a acesteia.
Totodată, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură şi stabilirea sancţiunilor ce operează în cazul nerespectării lor nu sunt de natură a încălca art.6(l) din CEDO, acestea fiind restricţii admise întrucât nu aduc atingere dreptului de acces la un tribunal, în substanţa sa.
Verificând actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul a luat cunoştinţă de existenţa actului administrativ atacat, atât telefonic, la data de 24 august 2007, aşa cum de altfel a recunoscut în faţa instanţei cât şi prin faptul că a îndeplinit alte atribuţiuni de serviciu, a purtat alte însemne de grad şi uniformă şi a primit alte drepturi salariale.
Criticile recurentului nu sunt întemeiate, nici în ceea ce priveşte nemotivarea hotărârii, din simpla lecturare a acesteia observându-se temeiul de drept şi situaţia de fapt la care s-a raportat instanţa şi nici în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 11 prin raportare la dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, pe care o invocă recurentul.
Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o interpretare corectă a dispoziţiilor legale aplicabile, respectiv a art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/ 2004, reţinând că acţiunea reclamantului este prescrisă în raport cu data luării la cunoştinţă de către reclamant cu privire la actul administrativ atacat şi data introducerii acţiunii.
Pentru aceste considerente Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale precum şi recursul declarat împotriva sentinţei nr. 1642 din 13 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea formulată de B.G.S. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 73 alin. (4) şi (8) şi art. 74 alin. (2) din Legea nr. 360/2002.
Respinge recursul declarat de B.G.S. împotriva sentinţei nr. 1642 din 13 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 229/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 252/2010. Contencios → |
|---|
