ICCJ. Decizia nr. 2595/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2595/2010
Dosar nr. 959/42/2009
Şedinţa publică de la 18 mai 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 219 din 16 noiembrie 2009 Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul I.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurii şi Dezvoltării Rurale şi a suspendat executarea Ordinului nr. 2473 din 09 octombrie 2009 emis de Ministerul Agriculturii, Pădurii şi Dezvoltării Rurale, precum şi încetarea aplicabilităţii ordinului nr. 945 din 28 mai 2009, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei pe fond.
A obligat pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurii şi Dezvoltării Rurale să plătească reclamantului suma de 612,5 RON cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi hotărâre a respins excepţia lipsei de obiect şi cea a inadmisibilităţii primului capăt de cerere, invocate de pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurii şi Dezvoltării Rurale, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Reclamantul a fost numit director coordonator în cadrul O.A.R.Z. Prahova, începând cu 28 mai 2009, prin ordinul nr. 945 emis de către pârât, în urma evaluării cunoştinţelor şi aptitudinilor manageriale, între reclamant şi pârât fiind încheiat contractul de management din 28 mai 2009, în care sunt menţionate drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, precum şi cauzele de încetare a convenţiei, care a fost încheiată pe o durată de un an.
La data de 09 octombrie 2009, pârâtul emite ordinul nr. 2473 prin care se acordă lui I.L. preaviz, începând cu 12 octombrie 2009, alin. (2) al art. 1 din ordin stabilind că la expirarea perioadei de preaviz încetează aplicabilitatea ordinului nr. 945 din 28 mai 2009.
Împotriva ordinului nr. 2473 din 09 octombrie 2009, reclamantul a formulat plângere prealabilă, în condiţiile prevăzute de art. 7 din Legea contenciosului administrativ, ce a fost înregistrată în 26 octombrie 2009 la Ministerul Agriculturii, Pădurii şi Dezvoltării Rurale.
1. În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect, privind cererea de suspendare a ordinului nr. 2473 din 09 octombrie 2009, invocată de pârât şi motivată de împrejurarea că acest act administrativ este cu executare uno ictu, şi nu cu executare succesivă, actul fiind executat prin eliberarea din funcţie a lui I.L., Curtea a respins-o ca neîntemeiată, întrucât art. 14 din Legea contenciosului administrativ, ce reprezintă cadrul legal în baza căruia se poate solicita suspendarea unui act administrativ, nu face distincţie între unul cu executare succesivă şi unul cu executare dintr-o dată, astfel că o cerere de suspendare poate fi admisibilă, atât în ceea ce priveşte un act administrativ unilateral, individual sau normativ cu executare succesivă, cât şi unul cu executare uno ictu, faptul că reclamantul a fost eliberat din funcţie, astfel că ordinul a fost epuizat, neavând nicio relevanţă, o astfel de interpretare ar încălca accesul liber la justiţie al lui I.L., în condiţiile în care înainte de sesizarea instanţei cu o cerere de suspendare, acesta trebuie să promoveze plângerea prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea contenciosului administrativ, cum de altfel a şi procedat.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat şi excepţia lipsei de obiect a celui de al doilea capăt de cerere, respectiv a încetării aplicabilităţii ordinului nr. 945 din 28 mai 2009, însă instanţa nu s-a pronunţat în mod distinct asupra acesteia, întrucât acest capăt de cerere este accesoriu celui principal, ce are ca obiect suspendarea executării ordinului nr. 2473 din 09 octombrie 2009, care cuprinde şi această dispoziţie, accesoriul urmând soarta principalului.
2. Referitor la excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, motivat de faptul că I.L. nu a sesizat autoritatea emitentă a actului a cărui suspendare se solicită, Curtea a respins-o, întrucât reclamantul a respectat întru totul dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, formulând plângere prealabilă împotriva ordinului nr. 2473 din 09 octombrie 2009, la data de 26 octombrie 2009, cu respectarea termenului de 30 de zile statuat de acest text de lege.
3. Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că, potrivit art. 14 din Legea contenciosului administrativ, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice ce a emis actul administrativ, sau a celei ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond, o cerere de suspendare fiind, deci, admisibilă în situaţia îndeplinirii cumulative a celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat, aşa cum este definit de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 şi a pagubei iminente, definită de art. 2 lit. ş) din acelaşi act normativ.
Posibilitatea suspendării executării actelor administrative unilaterale, individuale sau normative, este consacrată şi de documente emise de organisme internaţionale, în condiţii similare, cu reglementarea prevederilor de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, Recomandarea R nr. 89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştrii prevăzând că instanţa acordă suspendare atunci când, în raport de ansamblul circumstanţelor şi intereselor, se apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube semnificative, dificil de reparat şi când există şi argumente juridice valabile faţă de regularitatea actului emis.
Astfel, Curtea a apreciat că în cauză există caz bine justificat, întrucât există o îndoială puternică cu privire la legalitatea ordinului nr. 2473 din 09 octombrie 2009, în condiţiile în care reclamantul a fost numit director coordonator în baza unui contract de management încheiat pe o perioadă de un an, contract de management ce îşi încetează aplicabilitatea în urma acordării preavizului de 15 zile lui I.L., deşi art. 9 din contractul din 28 mai 2009 nu prevede în enumerarea limitativă o astfel de situaţie pentru încetarea contractului de management.
Împrejurarea susţinută de pârâtă, potrivit căreia reclamantul a fost numit director coordonator în baza O.U.G. nr. 37/2009, act normativ abrogat prin O.U.G. nr. 105/2009, declarat neconstituţional de Curtea Constituţională, astfel că încetarea contractului de management şi eliberarea din funcţie a lui I.L. s-a făcut în mod legal, nu poate fi luată în consideraţie de către instanţă, în condiţiile în care această incoerenţă legislativă nu face decât să creeze o îndoială puternică asupra legalităţii ordinului nr. 2473 din 09 octombrie 2009.
De asemenea, Curtea a constatat că este îndeplinită şi cea de a doua condiţie a pagubei iminente, în condiţiile în care I.L. a avut ca atribuţii organizarea, conducerea şi administrarea O.J.A.R.Z. Prahova, gestionarea patrimoniului, a mijloacelor materiale şi băneşti ale acestuia, conform ordinului nr. 945 din 28 mai 2009 şi contractului de management din 28 mai 2009, iar prin ordinul nr. 2473 din 09 octombrie 2009 nu s-a dispus preluarea acestor activităţi de către o persoană de specialitate, astfel că activitatea acestei autorităţi publice este perturbată, în lipsa unei persoane cu atribuţii de conducere.
Urmare a admiterii cererii şi căderii în pretenţii a pârâtei, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat Ministerul Agriculturii, Pădurii şi Dezvoltării Rurale să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 612,5 RON, ce reprezintă taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu apărător ales.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
Recurentul a susţinut, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a admis cererea şi a dispus suspendarea executării Ordinului Ministerul Agriculturii, Pădurii şi Dezvoltării Rurale nr. 2473 din 09 octombrie 2009 întrucât în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.
Dacă în ceea ce priveşte existenţa cazului bine justificat, a susţinut recurentul, această condiţie poate comporta discuţii juridice, în ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, aceasta nu este îndeplinită. Prin ocuparea funcţie de conducere de către o altă persoană, a arătat recurentul, reclamantul nu suferă un prejudiciu material ireparabil, întrucât în ipoteza anulării actului administrativ, persoana în cauză este repusă în situaţia anterioară.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare:
În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Potrivit acestor dispoziţii legale, „În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Rezultă, aşadar, că suspendarea executării unui act administrativ este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor trei condiţii: iniţierea procedurii de anulare a actului administrativ (care se poate afla fie în faza administrativă prealabilă, fie în faza judiciară), existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube care, astfel, poate fi prevenită.
Referindu-se la noţiunile susmenţionate, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 defineşte „paguba iminentă” ca fiind „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public” [lit. ş)], iar „cazuri bine justificate” „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ” [lit. t)].
În speţă, s-a făcut dovada că intimatul-reclamant a sesizat, în condiţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, autoritatea publică emitentă a actului administrativ a cărui executare se solicită a fi suspendată, plângerea prealabilă fiind depusă la dosar.
De asemenea, cazul bine justificat, definit de lege ca împrejurare legată de starea de fapt şi de drept care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ a cărui suspendare a executării se solicită, în speţă ordinul contestat, prin care s-a dispus revocarea din funcţie a intimatului şi încetarea înainte de termen a contractului de management al acestuia, este îndeplinit în prezenta cauză sub două aspecte:
Primul vizează faptul că O.U.G. nr. 105/2009, ce constituie temeiul juridic al emiterii ordinului contestat, a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1629 din 03 decembrie 2009, determinând, deci, serioase îndoieli asupra legalităţii actului contestat.
Cel de-al doilea aspect priveşte faptul că nu au fost respectate aparent dispoziţiile contractului de management, care a încetat înaintea termenului de 4 ani, pentru care a fost încheiat, fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute în acest sens.
Este, de asemenea, îndeplinită şi condiţia existenţei unei pagube iminente, astfel cum aceasta este definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, deoarece, prin punerea în executare a dispoziţiilor ordinului contestat, intimatul-reclamant este lipsit de salariu, paguba constând în pierderea drepturilor salariale fiind previzibilă şi putând fi evitată prin suspendarea executării actului, până la pronunţarea instanţei de fond.
Este adevărat că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, dar la fel de adevărat este că cel ce se consideră vătămat prin emiterea unui astfel de act, tocmai pentru a preîntâmpina eventualele consecinţe grave în ce-l priveşte, se poate adresa instanţei pentru a obţine suspendarea executării actului.
În acest sens sunt, de altfel, şi prevederile cuprinse în Recomandarea nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei cu privire la protecţia juridică provizorie în materie administrativă, prin care se solicită autorităţii jurisdicţionale competente ca – atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave, dificil de reparat, persoanelor particulare cointeresate de această decizie – să ia măsuri de protecţie provizorii corespunzătoare, în limitele competenţei sale şi fără ca, astfel, să influenţeze în vreun fel soluţia asupra fondului, cu atât mai mult atunci când există un argument juridic aparent valabil în raport cu elementele de legalitate ale actului administrativ contestat.
Or, tocmai acestei categorii de măsuri de protecţie provizorie îi aparţine şi măsura suspendării executării actului administrativ contestat în cauză, pe care prima instanţă a dispus-o prin sentinţa recurată, în mod corect apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Faţă de considerentele arătate, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurentă, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale împotriva sentinţei nr. 219 din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2593/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3620/2010. Contencios. Conflict de... → |
|---|
