ICCJ. Decizia nr. 282/2010. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 282/2010
Dosar nr. 3583.1/208/2007
Ședința publică de la 22 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin rezoluţia înregistrată la Judecătoria Caransebeş, sub nr. 3583/208 din 20 decembrie 2007, Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii P.I., P.G., R.L., B.D., D.I., S.T., B.A., B.N., Ţ.C. și R.G., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 248 C. pen., art. 289 C. pen., art. 291 C. pen. şi art. 246 C. pen. Totodată, prin aceeaşi rezoluţie, a dispus înaintarea Dosarului nr. 940/P/2007 la Judecătoria Caransebeş, pentru ca această instanţă să se pronunţe cu privire la înscrierea în fals a înscrisurilor în litigiu, în raport cu dispoziţiile art. 228 pct. 6 şi ale art. 245 alin. (1), lit. c)1 C. proc. pen.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
Prin sentinţa civilă nr. 975 din 30 aprilie 2008, Judecătoria Caransebeş a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş-Severin.
Prin încheierea civilă pronunţată în şedinţa publică din data de 05 iunie 2008, Tribunalul Caraş – Severin, secţia civilă, a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea acesteia serviciului de registratură, în vederea repartizării aleatorii pentru secţia de contencios administrativ şi fiscal a aceluiaşi Tribunal.
Prin sentinţa civilă nr. 47 din 21 ianuarie 2009, Tribunalul Caraş-Severin, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu; a declinat competenţa soluţionării acţiunii formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş în contradictoriu cu pârâţii P.l., P.G., R.L., B.D., D. I., S.T., B.A., B.N., C.P., Consiliul Local Mehadia, Primăria Mehadia - Prin Primar, P.l.T., C.S.F., Ţ.S., Ţ.l. și G.G., în favoarea Judecătoriei Caransebeş; a constatat conflictul negativ de competenţă şi a trimis cauza la Curtea de Apel Timişoara.
Tribunalul a apreciat că pentru ca o acţiune să facă obiectul judecăţii în contencios administrativ, cererea trebuie să vizeze un act administrativ de autoritate. în speţă, constatarea nulităţii actelor administrative considerate ilegale (procesul-verbal de şedinţă şi o adeverinţă emisă de Primăria Mehadia) apare ca fiind urmarea directă a săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală şi ca accesoriu al unei acţiuni penale de natură să atragă, în aplicarea dispoziţiilor art. 348 şi art. 17 C. proc. pen., raportat la art. 288 alin. (1) şi alin. (2) din C. pen., competenţa instanţei care a judecat cauza penală, respectiv Judecătoria Caransebeş.
3. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa civilă nr. 4 din 25 martie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecând conflictul negativ de competenţă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului Caraş-Severin, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
În considerentele sentinţei, Curtea a reţinut, în esenţă, că Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş a sesizat Judecătoria Caransebeş în temeiul art. 245 C. proc. pen., dispoziţie legală care face referire la competenţa instanţelor civile, în opoziţie cu instanţele penale, de a judeca pricinile privind desfiinţarea înscrisurilor falsificate, fără a distinge între diferite instanţe în funcţie de natura actului: civile, comerciale, de contencios administrativ etc.
Determinând natura juridică a hotărârilor Consiliului Local Mehadia a căror anulare s-a solicitat, şi stabilind că acestea sunt acte administrative, Curtea de Apel Timişoara a concluzionat că legalitatea emiterii acestora se impune a fi verificată de către instanţa de contencios administrativ competentă teritorial, respectiv Tribunalul Caransebeş, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
În ceea ce priveşte cererile formulate de pârâtul C.P. privind anularea altor acte decât hotărârile Consiliului Local Mehadia,instanţa care a pronunţat regulatorul de competenţă a considerat că nu are competenţa de a stabili cadrul procesual al litigiului şi nici natura juridică a cererilor formulate.
A apreciat că instanţei competente să soluţioneze cauza îi revine obligaţia de a determina existenţa unei legături între cererea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş şi cererile formulate de alte persoane.
4. Recursul reclamantului
Împotriva sentinţei civile nr. 4 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul C.P., solicitând că în soluţionarea cauzei să fie respectată Legea nr. 10/2001 şi să fie obligată Primăria Mehadia să efectueze punerea în posesie asupra imobilului înscris în C.F.şi anexând copiile unor înscrisuri privind situaţia juridică a imobilului.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma susţinerilor recurentului şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Potrivit art. 14, alin. (3) lit. a) C. proc. pen., repararea pagubei produse ca urmare a unei fapte penale se face potrivit legii civile, în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare.
În cazul în care acţiunea penală se stinge în faza urmăririi penale, prin încetarea sau scoaterea de sub urmărire penală, în temeiul art. 245 alin. (1) lit. c)1 şi al art. 249 alin. (2) C. proc. pen., prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărire penală, procurorul dispune asupra sesizării instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.
Aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, sintagma „instanţa civilă competentă” nu poate fi interpretată în sensul restrictiv, acela al competenţei exclusive a instanţei civile de drept comun, ci în sens larg prin delimitare de instanţele penale, care în cazul în care procesul penal nu s-ar fi stins în faza urmăririi penale ar fi fost competente să se pronunţe şi asupra acţiunii civile alăturate acţiunii penale, potrivit regulilor prevăzute în art. 14 - 22 C. proc. pen.
Acesta este, de altfel, şi sensul care se desprinde din considerentele deciziei de recurs în interesul legii nr. 15 din 21 noiembrie 2005, prin care secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au reţinut că în lipsa unei norme de procedură care să prevadă competenţa instanţei penale de a soluţiona acţiunea civilă în cauzele în care procurorul a adoptat o soluţie de netrimitere în judecată, competenţa de a dispune desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, aparţine instanţei civile.
În temeiul principiului constituţional cuprins în art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală, potrivit căruia „controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar” natura juridică de acte administrative a înscrisurilor supuse cenzurii judiciare atrage competenţa instanţei de contencios administrativ.
Calitatea procesuală activă a parchetului în contenciosul administrativ şi, implicit, competenţa instanţei specializate, rezultă şi din prevederile exprese ale art. 1 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuţiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenţei unor acte administrativ unilaterale individuale emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanţa de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate, care urmează a dobândi de drept calitatea de reclamant. Când Ministerul Public apreciază că, prin emiterea unui act administrativ normativ, se vatămă un interes legitim public, sesizează instanţa de contencios administrativ competentă de la sediul autorităţii publice emitente.
De asemenea, în temeiul alin. (8) al aceluiaşi articol, Prefectul, A.N.R.P. şi orice subiect de drept public (printre care se numără şi structurile Ministerului Public) pot introduce acţiuni în contenciosul administrativ, în condiţiile prezentei legi şi ale legilor speciale.
Toate aceste argumente constituie fundamente ale legalităţii regulatorului de competenţă pronunţat de curtea de apel, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1), Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 corelat cu prevederile art. 22 alin. (5) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul C.P. împotriva sentinţei civile nr. 4 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 279/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 288/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
