ICCJ. Decizia nr. 2954/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2954/2010
Dosar nr.761/42/2009
Şedinţa publică din 3 iunie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 260 din 7 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Parchetul de pe lângă Curte de Apel Ploieşti, admiţând în parte acţiunea formulată de reclamanţii M.S., F.M.G., V.G. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curte de Apel Ploieşti şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice. Instanţa a dispus anularea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respingând, ca inadmisibile, capetele de cerere privind constatarea nelegalităţii aceluiaşi ordin şi a actului nr. 1516/C/1875/2009 al Procurorului General. Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamanţilor sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50%, începând cu 1 iunie 2009 şi până la 12 noiembrie 2009. De asemenea a fost admisă cererea de chemare în garanţie şi obligat Ministerul Finanţelor Publice să adopte un proiect de rectificare a Bugetului Ministerului Public pe anul 2009, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretenţiile reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti are calitate procesuală pasivă, atâta vreme cât este ordonator secundar de credite, conform art. 93 din Legea nr. 304/2004.
S-a mai reţinut că prin Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului Î.C.C.J. s-a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicării Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului Î.C.C.J.
Potrivit art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, drepturile judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate, decât în cazurile prevăzute de lege, salarizarea fiind reglementată prin lege specială, or, ordinul în discuţie nu conţine nicio referire care să justifice suspendarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50%.
Pe de altă parte, ordinul atacat este emis la 02 iulie 2009, dispunându-se suspendarea sporului retroactiv, începând cu 01 iunie 2009.
A mai reţinut instanţa fondului că acţiunea introductivă este formulată în baza Legi nr. 554/2004, solicitarea constatării nelegalităţii unui act administrativ unilateral cu caracter individual făcându-se în baza art. 4 din actului normativ, prin invocarea excepţiei de nelegalitate.
Reclamanţii nu au invocat o atare excepţie, astfel încât capătul de cerere vizând constatarea nelegalităţii ordinului în speţă este inadmisibil.
Totodată, actului nr. 1516/C/1875/2009 al Procurorului General nu reprezintă un act administrativ în înţelesul Legii nr. 554/2004, care să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice, ci o simplă înştiinţare.
S-a apreciat întemeiată cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, în raport cu prevederile art. 19 din Legea nr. 500/2002 şi cu împrejurarea că cei doi pârâţi, deşi sunt ordonatori principali şi secundari de credite, nu au cum să facă plăţile respective, cât timp nu au resursele necesare.
2. Cererile de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 260 din 7 decembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâţii Ministerul Public - Parchetul Î.C.C.J. şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, precum şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.
2.1. Recursurile declarate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul Î.C.C.J.
Prin motivele de recurs, pârâtul Ministerul Public - Parchetul Î.C.C.J. critică sentinţa civilă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 cu aplicarea art. 3041 C. proc. civ.
În raport cu art. 3041 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator şi interpretarea corectă a stării de fapt şi de drept.
În temeiul art. 137 C. proc. civ., se invocă excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului, motivat de faptul că actul a fost anulat prin sentinţa nr. 444 din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanţii nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.
Sub aspectul motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că actul contestat are caracter retroactiv, întrucât efectele acestuia trebuie să fie raportate la data scadenţei drepturilor băneşti, 13 iulie 2009, astfel că în mod eronat instanţa a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât actul contestat nu dispune cu privire la existenţa sau inexistenţa dreptului reclamanţilor, ci doar suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus în discuţie dreptul în sine al reclamanţilor.
Mai susţine recurentul că nu se poate reţine o vătămare a dreptului reclamanţilor, întrucât plata sporului urmează a se face în condiţiile OUG nr. 71/2009 şi că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanţelor Publice, instituţia se află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv.
Totodată, actul nu a fost emis cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, întrucât Ministerului Public -Parchetul Î.C.C.J. nu i se poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp cât Ministerul Finanţelor Publice nu a suplimentat şi a refuzat alocarea sumelor necesare plăţii sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri judecătoreşti, astfel că se impunea introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi obligarea acestuia să vireze sumele aferente.
Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că în mod greşit instanţa a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din OUG, instanţa de fond a adăugat la lege deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului.
Totodată, anularea actului este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009.
Recurentul mai susţine că instanţa de fond a ignorat jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Van den Hurk împotriva Olandei, 1994, şi cauza Dulaurans împotriva Franţei, 2000) referitoare la obligaţia instanţei de a realiza o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probatoriu ale părţilor.
2.2. Recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti
Prin motivele de recurs pârâtul a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, actul atacat fiind emis de Procurorul General al P.Î.C.C.J.
S-a mai susţinut, pe de o parte, că reclamanţii au îndeplinit procedura prealabilă cu emitentul actului, iar nu cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, iar pe de altă parte, că autoritatea nu poate avea calitate de pârât deoarece neacordarea sumelor în speţă nu a fost iniţiativa sa şi nici rezultatelor acţiunilor sau inacţiunilor sale.
2.2. Recursul declarat de partea chemată în garanţie - Ministerul Finanţelor Publice
Prin motivele de recurs, Ministerul Finanţelor Publice critică soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând instanţei de control judiciar să dispună modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie ca nefondată.
Se susţine că nu există nici un temei legal sau convenţional pentru obligarea Ministerul Finanţelor Publice la plata sumelor în speţă, care reprezintă drepturi salariale, deoarece nu există raporturi de muncă între acest minister şi reclamanţi.
De asemenea, autoritatea nu poate fi ordonator principal de credite pentru alte instituţii sau ministere, care la rândul lor sunt orsonatori principali de credite şi nu repartizează sume de la bugetul acestora.
3. Hotărârea instanţei de recurs
3.1. Recursurile declarat de pârâţii Ministerul Public - Parchetul Î.C.C.J.şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti sunt nefondate
3.1.1. Recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.
Analizând cu prioritate excepţia lipsei de obiect a acţiunii, invocată în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că această excepţie este neîntemeiată. În acest sens, Înalta Curte reţine că abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după declanşarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipseşte de obiect acţiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui. De asemenea, se reţine că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci şi existenţa unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancţiunea anulării (Decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprundenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 - Semestrul II).
Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs reţine că în pofida anulării actului prin hotărâri judecătoreşti, reclamanţii justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor şi intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată cel puţin pentru perioada cuprinsă între data emiterii şi data anulării ordinului ce formează obiectul litigiului.
Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond nu a pronunţat hotărârea atacată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că este neîntemeiată susţinerea din recurs în sensul că instanţa a adăugat la prevederile OUG nr. 71/2009.
Înalta Curte reţine că OUG nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speţă hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligaţia de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanţilor în sensul prevederilor ordonanţei de urgenţă, ci un drept al reclamanţilor la acordarea sporului respectiv.
Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituind o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor (nu susţinerile acestora), cerinţă îndeplinită în speţă de hotărârea pronunţată de Curtea de Apel, care a expus motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul anulării actului administrativ.
Pentru aceleaşi considerente nu pot fi primite nici criticile din recurs referitoare la faptul că instanţa de fond ar fi ignorat jurisprudenţa C.E.D.O. referitoare la obligaţia instanţei de a realiza o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probatoriu ale părţilor.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului în sensul că în mod greşit Curtea de Apel a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 71/2009, şi că instanţa de fond a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii şi a adăugat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din respectiva OUG
Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile în sensul că în prezenţa dispoziţiilor OUG nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică. Reieterând argumentele reţinute anterior, instanţa de control judiciar apreciază că dreptul reclamanţilor la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătoreşti, nu se circumscrie cadrului instituit prin OUG nr. 71/2009 care reglementează plata unor sume prevăzute prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii. Astfel fiind, rezultă că intră sub incidenţa OUG numai hotărârile judecătoreşti prin care s-a prevăzut expres plata în concret a unei sume de bani expres determinată.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că întemeiat a apreciat instanţa de fond că actele contestate au caracter retroactiv şi contravin dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanţii au fost vătămaţi în dreptul lor la plata salariului.
Este necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului Î.C.C.J. atât timp cât actul a fost emis în cursul lunii iulie şi dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plăţii sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanţilor aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.
În acelaşi sens, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege şi în privinţa actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul trebuia să fie elaborat şi emis cu respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată, care consacră principiul neretroactivităţii, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii.
Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al actului administrativ.
Înalta Curte apreciază că prin emiterea actului administrativ cu nesocotirea principiului neretroactivităţii se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele C.E.D.O. şi care a fost consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O., atâta timp cât certitudinea reclamanţilor cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, prin emiterea actului administrativ cu încălcarea principiului retroactivităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice, autoritatea emitentă, pârâtă în prezenta cauză, a manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanţilor de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârşitul lunii iunie.
Susţinerea în sensul că anularea actului în speţă este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanţă, întrucât legalitatea actelor administrativ contestate se verifică la momentul emiterii lor şi nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.
Astfel fiind, în mod corect a reţinut instata de fond că actul atacat a fost emis şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autorităţile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de această lege.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul Î.C.C.J.
3.2.2.. Recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti
Se constată că prima instanţă a apreciat în mod corect asupra excepţiei invocate, reţinând în litigiul de faţă calitatea procesuală a pârâtului este dată de prevederea art. 93 din Legea nr. 304/2004, respectiv de calitatea acestuia de ordonator secundar de credite.
Într-adevăr pârâtul de faţă nu are calitate de emitent al actului administrativ cotestat, astfel încât în mod corect reclamanţii au efectuat procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 cu pârâtul Ministerul Public.
De asemenea, Înalta Curte apreciază nerelevantă împrejurarea invocată de recurent relativă la acordarea sprorului în speţă prin Sentinţa nr. 315 din 05 martie 2008, atâta vreme cât Ordinul nr. 526 din 03 februarie 2009 a fost emis urmare a pronunţării mai multor hotărâri judecătoreşti în acest sens, prin ordinul atacat dispunându-se tocmai suspendarea aplicării Ordinului nr. 526.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti
3.2. Recursul declarat de partea chemată în garanţie - Ministerul Finanţelor Publice este fondat
Sub aspectul criticilor formulate, Înalta Curte reţine că în prezenta cauză obiectul cererii îl reprezintă anularea unui act administrativ emis de pârâtul Ministerul Public, iar reclamanţii nu au raporturi de serviciu cu Ministerul Finanţelor Publice, astfel că este lipsit de orice echivoc faptul că o instituţie publică nu poate fi obligată la anularea unor acte administrative emise de o altă instituţie publică.
Urmează a fi primită critica din recurs referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reţine existenţa în sarcina Ministerului Finanţelor Publice a unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, în ipoteza admiterii acţiunii.
În jurisprudenţă s-a reţinut în mod constant că „instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros" şi că obligaţia de garanţie este condiţionată de existenţa unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.
Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeaşi procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are atribuţia de a adopta legi.
Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii în elaborarea proiectului legii bugetului şi a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuţiile ce revin ministerului în privinţa elaborării bugetului de stat sunt detaliate şi în actele normative de organizare şi funcţionare a ministerului (HG nr. 34/2009).
În consecinţă. Ministerul Finanţelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.
În aceste condiţii, Ministerul Finanţelor Publice nu are atribuţia de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat şi nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.
În consecinţă, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice se vădeşte a fi nefondată în raport cu obiectul acţiunii şi atribuţiile ce revin ministerului chemat în garanţie, nefiind îndeplinite condiţiile art. 60 C. proc. civ.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice şi va fi modificată, în parte, sentinţa atacată, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie a ministerului şi vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva Sentinţei nr. 260 din 7 decembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Admite recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi sentinţe civile.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, ca nefondată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei civile atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2428/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2592/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
