ICCJ. Decizia nr. 3113/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3113/2010
Dosar nr. 601/35/2010
Şedinţa publică din 27 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Circumstanţele cauzei Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată la data de 26 mai 2010 pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta P.M. a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor, solicitând anularea Hotărârii nr. 15.180 din 23 aprilie 2010 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
In motivarea contestaţiei, reclamanta a arătat că în perioada 1940 -1945 s-a refugiat împreună cu familia sa din localitatea Hotar în localitatea Fâşca, Vârciorog, Ceica, aspect pe care l-a dovedit cu martorii B.M. şi H.I., beneficiari ai drepturilor cuvenite în baza Legii nr. 189/2000, refugiaţi în acea perioadă împreună cu familia sa.
Reclamanta a susţinut că din iunie 1942 părinţii săi au schimbat locul de refugiu, mutându-se în Beiuş, unde era format Comisariatul General al Refugiaţilor din Nordul Transilvaniei şi unde au fost înregistraţi, aşa cum rezultă din adeverinţa nr. 320 din 03 martie 2010 emisă de Direcţia judeţeană Bihor a Arhivelor Naţionale.
La 31 martie 1943, tatăl său I.C. a plecat pe front unde a fost luat prizonier de URSS până în martie 1945, iar reclamanta împreună cu mama şi fraţii săi au rămas la Beiuş până la terminarea războiului, în martie 1945.
Învederează că în anul 2006 a mai avut un proces pentru a beneficia de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, însă acesta a fost respins, deoarece nu s-a stabilit concret pe unde a fost trasată graniţa între România şi Ungaria, reţinându-se că satul Hotar nu a fost sub ocupaţie maghiară.
A arătat că această contrazicere a fost reglementată de lege, în sensul că s-a stabilit că şi satele Subpiatra şi Hotar au fost în mare parte sub ocupare maghiară, acolo unde, precizează reclamanta, majoritatea populaţiei beneficiază de Legea nr. 189/2000.
Faţă de această situaţie şi având în vedere completarea care a fost adusă Legii nr. 189/2000, precum şi dovada că tatăl său I.C. apare în evidenţa refugiaţilor, reclamanta se consideră îndreptăţită să beneficieze de drepturile conferite de lege.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, arătând că reclamanta a mai formulat în anul 2006 o cerere având acelaşi obiect, părţi şi aceeaşi cauză.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii, arătând că sunt evidente contradicţiile dintre declaraţiile martorilor în ce priveşte perioadele şi localităţile în care reclamanta s-a aflat în refugiu, aceste declaraţii fiind contrazise şi de actele oficiale depuse la dosar (filele 15-17 dosar fond).
La termenul din 30 iunie 2010, instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, reţinând că în speţă nu există identitate de obiect, contestaţia reclamantei vizând o altă hotărâre emisă de pârâtă.
Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 247 din 22 septembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanta P.M., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut faptul că reclamanta, deşi a declarat că a fost plecată în refugiu împreună cu părinţii săi I.C. şi I.A., în perioada 1940 - 1945, nu a făcut dovada în acest sens cu înscrisuri oficiale.
Din conţinutul adresei nr. 321/2001 emisă de Arhivele Naţionale rezultă că mama reclamantei, I.A. nu figurează în evidenţele deţinute de această instituţie pe anul 1940, iar din relaţiile furnizate de Direcţia Judeţeană Bihor a Arhivelor Naţionale rezultă că în registrul refugiaţilor figurează I.C., cu nr. fişei 5694, înregistrat în perioada 2 noiembrie 1940 -18 mai 1942, însă această instituţie nu deţine fişa refugiatului.
In acest context, prima instanţă a constatat că nu se poate stabili cu certitudine dacă I.C., despre care Direcţia Judeţeană Bihor a Arhivelor Naţionale a comunicat că figurează în registrul refugiaţilor, este tatăl reclamantei.
In plus, din conţinutul declaraţiilor notariale ale martorilor B.M. şi H.I., rezultă că reclamanta s-a refugiat împreună cu mama sa în perioada iulie 1942 - martie 1945, din localitatea Hotar în localitatea Beiuş, în timp ce reclamanta a susţinut că a fost în refugiu în perioada 1940 - 1945 împreună cu ambii părinţi.
Prin urmare, prima instanţă a apreciat că probele sunt neconcludente şi nu pot duce la stabilirea calităţii reclamantei de persoană refugiată, în condiţiile în care, aspectele declarate de martori nu concordă cu afirmaţiile reclamantei si nu conţin foarte multe relatări cu privire la refugiul acesteia.
Recursul declarat de reclamantă
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o nelegală şi netemeinică, a declarat recurs reclamanta P.M.
In motivarea căii de atac, neîncadrată în drept, recurenta-reclamantă a arătat că toate actele dovedesc că tatăl său I.C. figurează în registrul refugiaţilor, întocmit în perioada 1940-1942, având nr. fişei 5694, după această dată fiind luat prizonier de către trupele sovietice.
A arătat că după plecarea tatălui, a rămas în localitatea Beiuş, judeţul Bihor împreună cu fratele I.D. şi mama sa, aspect confirmat de cele două martore, dar şi de actul de naştere şi adeverinţa şcolară unde a frecventat primele clase.
Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, reiterând argumentele susţinute în faţa instanţei de fond (filele 7-8 dosar).
Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate de recurentă şi cu apărările intimatei-pârâte, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Argumentele de fapt şi de drept relevante
Recurenta-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 15.180 din 23 aprilie 2010 emisă de intimata-pârâtă, cu consecinţa emiterii unei noi hotărâri prin care să i se recunoască calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000 şi acordarea drepturilor cuvenite.
Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, reţinând, în esenţă, că nu se poate stabili calitatea de persoană refugiată a reclamantei, în contextul unor probe neconcludente în care, declaraţiile de martori nu concordă cu afirmaţiile reclamantei şi nu conţin foarte multe relatări cu privire la refugiul acesteia.
Înalta Curte nu împărtăşeşte acest punct de vedere, iar concluzia instanţei de recurs se bazează pe probele administrate la prima instanţă care au fost superficial analizate.
Analizând demersul procesual al recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că aceasta s-a adresat autorităţii pârâte în anul 2006, solicitând recunoaşterea calităţii sale de beneficiar a prevederilor OG nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare şi acordarea drepturilor cuvenite pentru perioada de refugiu cuprinsă între 1940-1945.
Prin Hotărârea nr. 12943 din 08 noiembrie 2006 emisă de pârâtă (a se vedea fila 24 dosar fond), a fost respinsă cererea reclamantei întrucât nu s-a făcut dovada persecuţiei din motive etnice, reclamanta plecând dintr-o localitate aflată pe teritoriul necedat Ungariei într-o localitate aflată tot pe teritoriu românesc. Hotărârea nr. 12943 din 08 noiembrie 2006 a rămas irevocabilă în căile de atac.
Prin Legea nr. 296 din 28 septembrie 2009 a fost completat art. 1 din OG nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că la art. II din acest act normativ se prevede că „ persoanele îndreptăţite potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) lit. c) din OG nr. 105/1999, cărora până la data intrării în vigoare a prezentei legi li s-au respins acţiunile prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pot introduce cereri noi la casele judeţene de pensii sau, după caz, la Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti".
In temeiul acestei completări la lege, recurenta-reclamantă a formulat la data de 26 martie 2010 o cerere nouă de acordare a drepturilor prevăzute de OG nr. 105/1999, în sprijinul căreia a adus dovezi noi privind refugiul tatălui său I.C., în speţă, extrasul nr. 320 din 03 martie 2010 emis de Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Bihor privind Registrul refugiaţilor întocmit în perioada 2 noiembrie 1940-25 octombrie 1944, certificatul emis de Ministerul Apărării Naţionale - U.M. nr. 02405, Piteşti, privind situaţia militară a tatălui său, precum şi două declaraţii noi ale martorilor B.M. si H.I., beneficiare ale prevederilor Legii nr. 189/2000.
Prin Hotărârea nr. 15.180 din 23 aprilie 2010, Casa Judeţeană de Pensii Bihor a respins cererea, cu motivarea că mama reclamantei, I.A. nu figurează în evidenţele Arhivei Naţionale a Judeţului Bihor, iar din cuprinsul declaraţiilor de martori, altele decât cele depuse în dosarul din 2006, reies date contradictorii în ce priveşte persoanele, data şi localitatea din care reclamanta şi familia sa ar fi plecat în refugiu.
Concluzia la care a ajuns prima instanţă, investită cu soluţionarea contestaţiei formulate împotriva acestei hotărâri este bazată pe o interpretare greşită a probelor cauzei, privite în ansamblul lor şi necorelate în mod logic.
Analizând înscrisurile administrate, Înalta Curte a ajuns la o concluzie contrară.
Potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
În ceea ce priveşte dovada încadrării în ipoteza reglementată de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin HG nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori."
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 61 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".
Contrar poziţiei exprimate de intimata-pârâta şi preluată de judecătorul fondului, instanţa de recurs stabileşte că recurenta a făcut dovada refugiului pentru perioada 1940-1945, cu înscrisurile oficiale eliberate de autorităţile competente precum şi cu declaraţiile de martori.
Este adevărat că potrivit adresei nr. 321/2001 emisă de Arhivele Naţionale, mama recurentei, I.A., nu figurează în evidenţele deţinute de această instituţie pe anul 1940, însă, din conţinutul extrasului nr. 320 din 03 martie 2010 emis de Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Bihor privind Registrul refugiaţilor întocmit în perioada 2 noiembrie 1940 -25 octombrie 1944 (fila 4 ds.fond), reiese că tatăl recurentei, I.C., figurează înregistrat în perioada 2 noiembrie 1940 - 18 mai 1942 cu nr. de fişă 5694.
In opinia instanţei de recurs, concluzia la care a ajuns judecătorul fondului, în sensul că, nu se poate stabili cu certitudine dacă I.C. este tatăl recurentei, în lipsa fişei de refugiat, este excesivă, în condiţiile în care, recurenta a depus în probaţiune şi actele de stare civilă ale părinţilor, din care rezultă cu evidenţă că tatăl se numeşte I.C.
Fişa de refugiat evidenţiază, într-adevăr, date despre înregistrarea refugiului tuturor membrilor unei familii, însă lipsa acesteia nu poate fi imputată recurentei care a depus diligentele necesare în vederea obţinerii de înscrisuri oficiale, în condiţiile art. 61 din OG nr. 105/1999.
Aşadar, pentru perioada 2 noiembrie 1940 - 18 mai 1942, se reţine că recurenta a făcut dovada refugiului cu înscrisuri oficiale, contrar celor reţinute de instanţa de fond.
Perioada de refugiu rămasă, până în martie 1945, a fost dovedită cu declaraţiile autentificate ale martorilor B.M. şi H.I., din cuprinsul cărora rezultă că recurenta a fost refugiată din localitatea Hotar, în localitatea Beiuş împreună cu mama I.A., din vara anului 1942, până în anul 1945, când, după război, atât familia recurentei, cât şi familiile martorilor menţionaţi, s-au reîntors în localitatea de domiciliu.
Înscrisul aflat la fila 5 din dosarul de fond, în speţă, certificatul emis de Ministerul Apărării Naţionale -U.M. nr.02405 Piteşti, care atestă faptul că în perioada 31 martie 1943 - 23 august 1944, I.C. a fost pe front cu Regimentul Infanterie, iar în perioada 23 august 1944 - 12 aprilie 1945 a fost luat prizonier de trupele sovietice, confirmă susţinerile recurentei, potrivit cărora, după plecarea tatălui pe front a rămas în refugiu împreună cu mama şi fraţii săi, până în primăvara anului 1945, justificându-se astfel şi absenţa înregistrărilor în Registrul refugiaţilor pentru perioada mai 1942- martie 1945.
In consecinţă, instanţa de control judiciar apreciază că judecătorul fondului a făcut o interpretare greşită a probatoriului administrat în cauză, de unde şi concluzia eronată privind neîndeplinirea de către reclamanta-recurentă a condiţiilor prevăzute de art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările şi completările ulterioare.
Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va admite recursul, va modifica sentinţa atacată, în sensul că va admite acţiunea reclamantei şi va anula hotărârea nr. 15180 din 23 aprilie 2010, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Bihor cu consecinţa obligării pârâtei la emiterea unei hotărâri prin care să-i recunoască reclamantei drepturile prevăzute de OG nr. 105/1999, începând cu data de 01 aprilie 2010, pentru perioada 2 noiembrie 1940 - 06 martie 1945.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de P.M. împotriva sentinţei nr. 247 din 22 septembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite acţiunea formulată de reclamanta P.M.
Anulează hotărârea nr. 15180 din 23 aprilie 2010 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Bihor.
Obligă pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască reclamantei drepturile prevăzute de OG nr. 105/1999, începând cu data de 01 aprilie 2010, pentru perioada 2 noiembrie 1940-06 martie 1945.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3091/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3292/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
