ICCJ. Decizia nr. 322/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 322/2010
Dosar nr. 719/54/2009
Ședințapublică de la 22 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Judecata în primă instanţă
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC T.A. SRL a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Dolj, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună suspendarea provizorie a raportului de inspecţie fiscală din 26 februarie 2009 şi a Deciziei de impunere fiscală nr. 1852 din 26 februarie 2009 emise de pârâtă.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin raportul de inspecţie fiscală s-a stabilit în sarcina sa o obligaţie fiscală în sumă de 230.060 lei, iar pentru nevirarea la termenele legale de plată a impozitului pe dividende determinat suplimentar au fost calculate majorări de întârziere în sumă de 73.109 lei până la 26 februarie 2009, în baza raportului de inspecţie fiscală fiind emisă Decizia de impunere nr. 1852 din 26 februarie 2009, acte considerate nelegale şi contestate în plângerea prealabilă.
Reclamanta a mai arătat că punerea în executare a actului administrativ fiscal este de natură să perturbe activitatea societăţii, cu consecinţe incalculabile.
Mai mult, organul fiscal a instituit sechestru asigurator pe mai multe imobile şi bunuri mobile proprietatea sa, măsură nejustificată şi disproporţionată, întrucât valoarea acestora este de 45 de ori mai mare decât valoarea creanţei fiscale contestate.
Reclamanta a subliniat şi caracterul inoportun al acestor măsuri care riscă să compromită finalizarea şi punerea în circuitul comercial a întregii investiţii.
Intimata nu a depus întâmpinare, deşi a fost legal citată cu această menţiune.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa civilă nr. 157 din 30 aprilie 2009 Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea reclamantei şi a dispus suspendarea executării Raportului de inspecţie fiscală din 26 februarie 2009 şi a Deciziei de impunere nr. 1852 din 26 februarie 2009 emise de pârâtă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
A constatat că reclamanta a plătit cauţiunea prevăzută de art. 215 C. proc. fisc., condiţie necesară pentru ca instanţa de contencios administrativ să examineze dacă în cauză sunt îndeplinite condiţiile stipulate în art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a dispune suspendarea executării actului administrativ atacat şi anume, cazul bine justificat şi paguba iminentă.
A apreciat că în speţă sunt întrunite cumulativ cele două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube şi a avut în vedere Recomandarea din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei privind protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă.
A considerat că admiterea cererii de suspendare nu aduce atingere caracterului executoriu al deciziei de impunere fiscală şi nici nu suspendă majorările de întârziere pentru debitele restante, ceea ce este de natură a responsabiliza contribuabilul în exercitarea procedurilor administrative şi judiciare de suspendare.
3. Recursul declarat de D.G.F.P. a Judeţului Dolj
Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. a Judeţului Dolj, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta susţine că prima instanţă a examinat foarte sumar cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispunând cu uşurinţă suspendarea executării unor acte administrative care beneficiază de prezumţia de legalitate.
Insistând asupra „pagubei iminente”, recurenta arată că în speţă nu s-a făcut dovada îndeplinirii acestei condiţii de către reclamantă, contrar jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, exprimată prin Decizia nr. 2210 din 29 mai 2008.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă dar şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimata-reclamantă SC T.A. SRL a solicitat instanţei de contencios administrativ şi fiscal suspendarea executării Deciziei de impunere fiscală nr. 1852 din 26 februarie 2009 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală cu acelaşi număr şi dată, întocmit de consilieri din cadrul recurentei D.G.F.P. Dolj - A.I.F.C.M. - S.I.F.C.M., acte administrativ fiscale prin care s-a reţinut în sarcina sa un debit total de 597.857 lei.
Temeiul legal al suspendării, indicat de intimată îl constituie dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care:
„În cazuri bine justificate si pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate”.
Intimata a făcut dovada înregistrării contestaţiei administrative la data de 16 martie 2009, precum şi a plăţi cauţiunii în cuantum de 15.000 lei, stabilită în baza dispoziţiilor art. 215 C. proc. fisc.
Referitor la condiţiile „cazului bine justificat” şi „pagubei iminente”, Înalta Curte constată că prima instanţă a stabilit în mod corect că sunt îndeplinite în speţă.
Astfel „cazul bine justificat” reprezintă, potrivit art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”.
Atât în contestaţia administrativă cât şi în cererea de suspendare, intimata-reclamantă a invocat faptul că a întocmit şi depus declaraţiile privind impozitul pe veniturile din dividende, indicând şi numărul lor de înregistrare la organul fiscal. Această apărare este foarte pertinentă în contextul în care în Raportul de inspecţie fiscală din 26 februarie 2009 s-a stabilit în sarcina societăţii comerciale, cu titlu de impozit pe veniturile din dividendele distribuite persoanelor fizice „o obligaţie nedeclarată şi neachitată în sumă de 230.060 lei”, calculându-se şi accesorii în cuantum de 73.109 lei. De asemenea, intimata a depus la dosar „Înştiinţarea privind modul în care au fost stinse creanţele fiscale” din 4 februarie 2008 transmisă de către Administraţia Fiscală Dolj din care rezultă că sumele aferente declaraţiilor rectificate au fost achitate la data de 3 ianuarie 2008.
Fără a tranşa exhaustiv chestiunea legalităţii actelor administrativ fiscale examinate în procedura de faţă, totuşi, Înalta Curte observă că recurenta nu a răspuns punctual la criticile concrete formulate de intimată, rezumându-se la a invoca aspecte de principiu.
În acest context se constată că s-a făcut dovada existenţei unui caz bine justificat, în sensul dispoziţiilor legale precitate.
Cât priveşte cea de-a doua condiţie cerută cumulativ de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din lege, paguba iminentă, aceasta reprezintă potrivit definiţiei legale cuprinse în art. 2 lit. ş) din aceeaşi Lege nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public”
Este real că măsurile asiguratorii dispuse de organul fiscal în baza art. 129 C. proc. fisc. nu reprezintă, în sine, acte de executare silită, ci doar constituie garanţii în vederea unei executări silite ulterioare.
Din punctul de vedere al efectelor pe care le au aceste măsuri în patrimoniul debitorului, prin indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile proprietatea sa, consecinţele sunt similare actelor de executare silită propriu-zisă, sens în care, de altfel, au şi fost asimilate de legiuitor prin reglementarea unei proceduri unitare de contestare, potrivit art. 129 alin. (1) raportat la art. 172 C. proc. fisc.
În speţă, intimata a afirmat iar recurenta nu a combătut, că valoarea tuturor bunurilor mobile şi imobile puse sub sechestru este de 45 de ori mai mare decât valoarea creanţei fiscale.
Prima instanţă a reţinut în mod justificat că blocarea unor active cu o valoare atât de mare este disproporţionată şi creează premisele unor disfuncţii majore ale agentului economic cu repercusiuni asupra relaţiilor de afaceri ale acestuia, dar şi în privinţa angajaţilor.
Din această perspectivă, Înalta Curte observă că jurisprudenţa invocată de recurentă - Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, nr. 2210 din 29 mai 2008 - nu are nicio legătură cu cauza de faţă, prejudiciul iminent rezultând ex re, din simpla expunere a situaţiei de fapt.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate
Pentru toate considerentele expuse la pct. II.1 din decizia de faţă, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. şi art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta D.G.F.P. a judeţului Dolj împotriva sentinţei nr. 157 din 30 aprilie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 313/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 324/2010. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
