ICCJ. Decizia nr. 3469/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs

Decizii ICCJ 2010 (Contencios administrativ)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 3469/2010

Dosar nr. 370/32/2010

Şedinţa publică din 15 iunie 2011

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată sub nr. 370/32/2010 la data de 18 iunie 2010 pe rolul Curţii de Apel Bacău, reclamantul U.G. a solicitat în contradictoriu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.) - Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, virarea în contul reclamantului a sumei de 250.000 RON, reprezentând rest de plată neachitat din valoarea totală a despăgubirilor în numerar pentru care pârâta a emis titlul de plată, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii sub sancţiunea aplicării în sarcina conducătorului autorităţii a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere.

In motivarea acţiunii reclamantul a arătat că, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pârâta a emis Decizia nr. 3348/10 2008 fiindu-i acordate despăgubiri în cuantum de 603.112, 46 RON.

Urmare a opţiunii exprimate au fost emise titlul de plată (Decizia nr. 425 din 05 mai 2009) în valoare de 500.000 RON şi un titlu de conversie (Decizia nr. 9 din 08 ianuarie 2010) în cuantum de 103.112,46 RON, echivalentul a 103.112 acţiuni la Fondul Proprietatea.

A arătat reclamantul că faţă de prevederile art. 3 lit. h), din Titlul VII a Legii nr. 247/2005, în data de 09 martie 2009 a fost efectuată de către pârâtă plata sumei de 250.000 RON, reprezentând prima tranşă a despăgubirilor în numerar.

A mai învederat reclamantul că a formulat o nouă solicitare de plată înregistrată sub nr. R6/22731 din 21 aprilie 2010, întrucât în acest an trebuie efectuată plata celei de-a doua tranşe.

Cu adresa nr. 3140/DN din 10 mai 2010, pârâta 1-a informat pe reclamant cu privire la lipsa disponibilităţilor financiare, refuzând în fapt efectuarea plăţii respectivei tranşe prin invocarea dispoziţiilor art. 182 lit. a) din OUG nr. 81/2007.

Reclamantul a arătat că dispoziţiile legale invocate de pârâtă drept temei al refuzului nu sunt compatibile cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu cele ale art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional al CEDO, situaţie în care cele din urmă trebuiau aplicate cu prioritate.

Reclamantul a invocat hotărârea pronunţată de Curtea Europeană în cauza Dumitru Popescu contra România (Hot. nr. 2 din 21 aprilie 2007).

Întâmpinarea formulată de pârâtă a fost depusă la dosar la data de 14 septembrie 2010, fără a respecta termenul procedural, astfel că aceasta a fost decăzută din dreptul de a-şi formula apărare în cauză, excluzând excepţia prematurităţii introducerii acţiunii care a fost reţinută spre analiză.

Prin sentinţa nr.102 din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel Bacău a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul U.G., a obligate pârâta să vireze reclamantului în cont IBAN nr. RO 14CECENTO6M7RONO564403 deschis la CEC Bank S.A. suma de 250.000.000 lei RON, reprezentând rest de plată din valoarea despăgubirilor pentru care s-a emis titlul de plată nr. 425 din 05 martie 2009, în termen de maxim 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.

Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea a reţinut următoarele.

In esenţă, reclamantul a arătat că prin aplicarea art. 3 lit. h) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se aduce atingere dreptului său de a beneficia de măsuri reparatorii într-un termen rezonabil, precum şi dreptului său de proprietate asupra unui bun, respectiv cel recunoscut prin Decizia nr. 425 din 05 martie 2009.

Constituţia României stabileşte prin art. 21 alin. (2) că atunci când există neconcordanţă între normele interne privitoare la protecţia drepturilor omului şi prevederile convenţiei, acestea din urmă au prioritate.

In privinţa caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, în jurisprudenţa Curţii Europene a fost consacrat principiul conform căruia acesta se apreciază în funcţie de „împrejurările cauzei, comportamentul reclamanţilor şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza procesului pentru cei interesaţi" (cauza S.C. Concept LTD S.R.L. şi Manole contra României).

Întrucât în durata procedurii se include şi faza administrativă de soluţionare, întreaga procedură de acordare a măsurilor reparatorii se consideră a fi iniţiată în anul 2001, odată cu formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, după cum susţine şi reclamantul.

Luând în considerare intervalul de timp scurs de atunci, precum şi faptul că, potrivit dispoziţiilor legale în discuţie, reclamantul este ţinut să mai aştepte 2 ani, fiind condiţionat în plus şi de existenţa disponibilităţilor băneşti, o durată totală a procedurii de 8-9 ani trebuie, într-adevăr, considerate ca nefiind rezonabile.

Acestei împrejurări i se mai adaugă şi faptul că reclamantul a fost lipsit în mod arbitrar de atributele dreptului său de proprietate asupra imobilului preluat abuziv.

Cu privire la excepţia prematurităţii invocată de pârâtă s-a reţinut că, chiar dacă dreptul subiectiv pretins de reclamant nu este actual, fiind afectat atât de un termen suspensiv ce urmează să se împlinească la data de 05 martie 2011, dar şi de o condiţie suspensivă, aceasta nu poate fi primită, acţiunea de faţă fiind una preventivă, având rolul de a preîntâmpina iminenţa unui refuz de plată pentru neîndeplinirea condiţiei suspensive, pe motivul privind lipsa de disponibilităţi financiare.

A mai reţinut Curtea că promovarea acţiunii de faţă este justificată întocmai de răspunsul oferit de către pârâtă prin adresa nr. 3140/DN din 10 mai 2010, în sensul că plata despăgubirilor în numerar s-a realizat în limita disponibilităţilor financiare corespunzătoare celei de-a doua tranşe până la dosarul de opţiune nr. 1667 din 30 octombrie 2007 şi că în prezent Autoritatea nu dispune de lichidităţi financiare în vederea achitării despăgubirilor în numerar către persoanele care au optat pentru despăgubiri conform OUG nr. 81/2007.

In plus, motivat de imposibilitatea menţinerii echilibrului bugetar, prin OUG nr. 62/2010 s-a dispus suspendarea aplicării unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Astfel, pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a respectivei ordonanţe, s-a dispus suspendarea emiterii titlurilor de plată, pe aceeaşi perioadă putându-se face valorificarea titlurilor de despăgubire doar prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul „Proprietatea".

A conchis Curtea în sensul că, deşi acest termen este instituit de lege, este discutabil în ce măsură considerentele de natură financiară pot fi opuse reclamantului în condiţiile în care Curtea Europeană s-a pronunţat în sensul în care lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil a deciziei autorităţii administrative, întrucât obligaţia de executare incumbă statului (cauza Ramadhi şi alţii împotriva Albaniei).

In consecinţă, s-a apreciat că cele două componente termenul şi condiţia, adăugate la durata procedurilor urmate până în prezent de către reclamant, nu sunt compatibile cu existenţa unui remediu rapid şi eficient, iar exigenţele unei bune administraţii la care are dreptul orice cetăţean sunt şi ele încălcate.

A considerat Curtea că nu este îndeplinită nici cerinţa existenţei unui just echilibru, reclamantul fiind pus în situaţia de a suporta astfel o sarcină excesivă care nu poate fi justificată de raţiunile invocate de pârâtă.

În privinţa încălcării dreptului de proprietate al reclamantului, s-a reţinut că Decizia nr. 425 din 05 martie 2009 a A.N.R.P. reprezintă „un bun", iar termenul şi condiţia impuse de art. 3 lit. h), respectiv art. 18² nu sunt compatibile cu prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.

In ceea ce priveşte capătul de cerere privind aplicarea în sarcina conducătorului autorităţii a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere, dat fiind faptul că dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 sunt specifice procedurii de executare înscrisă în Cap. 3 din lege, s-a apreciat că nu se impune a li se da eficienţă, având prioritate principiul executării benevole.

Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, criticând soluţia instanţei de fond pentru neobservarea criteriului obiectiv de soluţionare a cererilor de opţiune, stabilit prin art. 18² lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 coroborat cu art. 18² pct. 1 din HG nr. 128/2008 potrivit cărora emiterea titlurilor de plată şi plata despăgubirilor se va face în ordinea înregistrării cererilor de opţiune, în termen de 15 zile de la data existenţei disponibilităţilor băneşti în contul A.N.R.P.

Urmare a dosarului de opţiune înregistrat la pârâtă sub nr. 08775 DIN 22 decembrie 2008 în conformitate cu prevederile art. 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, au fost emise în favoarea reclamantului-intimat Titlul de Plată (Decizia nr. 425 din 05 martie 2009) în valoare de 500.000 RON şi un Titlu de Conversie (Decizia nr. 9 din 08 ianuarie 2010) în cuantum de 103.112,46 RON echivalentul a 103.112 acţiuni la Fondul Proprietatea.

În data de 09 martie 2009 a fost efectuată către reclamantul-intimat plata sumei de 250.000 RON reprezentând prima tranşă a despăgubirilor în numerar.

Se precizează că sumele aferente despăgubirilor în numerar se plătesc în două tranşe pe parcursul a doi ani, calculaţi cu începere de la data emiterii titlului de plată până la concurenţa sumei de 500.000 lei, chiar dacă valoarea titlurilor de despăgubire depăşeşte această sumă. Sumele aferente despăgubirilor în numerar în cuantum de maxim 250.000 lei se vor plăti într-o singură tranşă.

S-a mai menţionat faptul că pentru dosarul de opţiune nr. 08775 din 22 decembrie 2008, scadenţa pentru plata celei de a doua tranşă conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 este data de 05 martie 2011.

In plus s-a subliniat că din raţiuni financiare creanţele asupra statului nu se pot plăti decât în condiţii de solvabilitate, principiu care nu este înlăturat nici de jurisprudenţa CEDO, şi că ţinând seama se impactul semnificativ asupra bugetului de stat pe care îl va avea plata despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de imposibilitatea menţinerii echilibrului bugetar, Guvernul României a adoptat OUG nr. 62/2010 care prin art. 3(1) suspendă emiterea titlurilor de plată pe o perioadă de 2 ani de la fata intrării în vigoare a ordonanţei (1 iulie 2010).

Pentru cele arătate, recurenta a apreciat că se impune casarea sentinţei recurate în sensul respingerii obligaţiei de a efectua plata în cuantum de 250.000 lei corespunzătoare celei de a doua tranşă conform titlului de plată nr. 425 din 05 martie 2009, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte constată calea de atac întemeiată, în limitele şi pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând, în esenţă, virarea în contul său a sumei de 250.000 RON, reprezentând rest de plată neachitat din valoarea totală a despăgubirilor în numerar pentru care pârâta a emis titlul de plată, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii sub sancţiunea aplicării în sarcina conducătorului autorităţii a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere.

În temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pârâta a emis Decizia nr. 3348/10 2008 fiindu-i acordate reclamantului-intimat despăgubiri în cuantum de 603.112, 46 RON.

Reclamantul-intimat a formulat o nouă solicitare de plată înregistrată sub nr. R6/22731 din 21 aprilie 2010, întrucât în acest an trebuie efectuată plata celei de-a doua tranşe.

In acord cu soluţia la care s-a oprit judecătorul fondului, instanţa de control judiciar constată însă că apărările recurentei-pârâte nu pot fi primite în totalitate pentru că, în lipsa unei prevederi legale exprese şi clare, nu există un impediment rezonabil pentru emiterea titlului de plată într-un termen optim şi previzibil de la înregistrarea cererii de opţiune efectuate potrivit art. 18¹ alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

In acest sens, art. 18² din actul menţionat prevede următoarele:

„Titularul titlului de despăgubire va proceda astfel:

a) dacă optează pentru primirea exclusiv de despăgubiri în numerar, se prezintă, personal sau prin mandatar cu procură autentică, la Direcţie, care, după reţinerea titlului de despăgubire în original, îi va transfera despăgubirea în numerar în termen de 15 zile calendaristice de la data existenţei disponibilităţilor financiare;

b) dacă optează pentru valorificarea titlului de despăgubire exclusiv prin conversia acestuia în acţiuni emise de Fondul Proprietatea, se prezintă, personal sau prin mandatar cu procură autentică, la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, care în baza solicitării exprese a persoanei despăgubite şi după reţinerea titlului de despăgubire în original, dispune realizarea conversiei acestuia în acţiuni emise de Fondul Proprietatea şi instructează depozitarul central al acţiunilor emise de Fondul Proprietatea să înregistreze persoana despăgubită în registrul acţionarilor Fondului Proprietatea.

c) dacă optează pentru primirea de despăgubiri în numerar şi acţiuni emise de Fondul Proprietatea, se prezintă, personal sau prin mandatar cu procură autentică, la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor care, după reţinerea titlului de despăgubire în original, eliberează un titlu de plată pentru suma solicitată de persoana despăgubită şi un titlu de conversie, pentru diferenţa dintre valoarea înscrisă în titlul de despăgubire şi valoarea înscrisă în titlul de plată. Titlul de plată va fi valorificat conform lit. a), iar titlul de conversie se va valorifica conform lit. b).

Prin urmare, conform prevederilor art. 18² lit. c), atunci când se optează atât pentru despăgubiri în numerar, cât şi pentru acţiuni, cum este cazul în speţă, A.N.R.P. eliberează un titlu de plată şi un titlu de conversie pentru diferenţe, titlul de plată şi titlul de conversie urmând a fi valorificate ulterior, conform lit. a) şi respectiv b).

Legiuitorul primar a condiţionat de existenţa disponibilităţilor financiare numai transferul efectiv al sumei [art. 18² lit. a)], iar nu şi emiterea însăşi a titlului de plată [art. 18² lit. c)].

Aceeaşi este concluzia care se desprinde şi din dispoziţiile art. 18² pct. 1 lit. c) şi art. 18² pct. 4 din Normele metodologice modificate prin HG nr. 128/2008.

Împrejurarea că ultima dintre normele administrative menţionate face referire la ordinea înregistrării cererii cererilor de opţiune nu poate paraliza, în sine, un demers judiciar al persoanei care se consideră vătămată prin neemiterea titlului, pentru că rolul ei este acela de a ordona activitatea autorităţii, iar nu de a înfrânge principiul soluţionări cauzelor într-un termen rezonabil, garanţie a dreptului la un proces echitabil prevăzut în art.6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi componentă a dreptului la o bună administrare, statuat în ordinea juridică a Uniunii Europene, prin Carta drepturilor fundamentale .

În plus, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, potrivit definiţiilor legale cuprinse în art. 3 lit. h) şi i) din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005, titlurile de plată şi titlurile de conversie sunt acte juridice emise în numele şi pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra acestuia din urmă, fiind menite să consolideze dreptul la un bun în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în timp ce plata sumei cuvenite în numerar, atribuirea acţiunilor şi celelalte operaţiuni ulterioare ţin de punerea în executare a acestor acte juridice.

În speţă, nu se pune problema incidenţei OUG nr. 62/2010, pentru că aceasta nu era încă în vigoare nici la data înregistrării cererii de opţiuni, nici la data pronunţării sentinţei.

Fără a ignora dreptul persoanelor în cauză la o despăgubire justă şi echitabilă, Curtea retine că argumentul lipsei disponibilităţilor băneşti, în raport cu numărul mare de opţiuni înregistrate, şi cu data emiterii titlului de despăgubire al intimatului-reclamant, este de natură să justifice conduita autorităţii intimate, încadrându-se în limitele unui echilibru rezonabil între dreptul individual al părţii şi interesul general.

Este adevărat că lipsa disponibilităţilor financiare nu poate justifica o amânare sine die a plăţii reparaţiilor pentru că, în caz contrar, dreptul părţii ar deveni iluzoriu, dar în practica CEDO s-a reţinut, de asemenea, că în situaţiile ce implică indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri ce pot avea consecinţe economice importante, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale, ci şi pentru a dispune de timpul necesar aplicării acestor măsuri (Broniowski c. Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004). De asemenea, în hotărârea pilot Măria Anastasiu ş.a. c. României, CEDO a reafirmat, de principiu, dreptul legiuitorului de a dispune de o marjă largă de apreciere pentru a conduce o politică economică şi socială, dar o atingere adusă dreptului de proprietate sau abţinerea de a acţiona trebuie să menţină un just echilibru între cerinţele de ordin general ale comunităţii şi imperativul apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Cu toate acestea, luând în calcul inclusiv dificultăţile de ordin economic, CEDO a considerat, aşa cum o făcuse şi anterior (e.g. cauza Faimblat c. României), că înainte de toate, se impun măsuri de ordin general care să garanteze protecţia eficientă a dreptului prevăzut în art. 1 Protocolul 1.

Văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar împotriva sentinţei nr. 102 din 28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 3424/2010. Contencios		ICCJ. Decizia nr. 3614/2010. Contencios. Litigiu privind... →

ICCJ. Decizia nr. 3469/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3469/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs