ICCJ. Decizia nr. 3891/2010. Contencios
| Comentarii |
|
I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3891 din 28 septembrie 2010
Reclamantele C.C. şi M.M. au chemat în judecată Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reprezentat prin Procurorul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu acesta să dispună suspendarea executării Ordinului nr. 1472 emis la 2 iulie 2009 de către pârât,până la pronunţarea instanţei de fond.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că prin ordinul a cărui suspendare o solicită, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea aplicării Ordinului nr. 526 din 3 martie 2009, începând cu data de 1 iunie 2009, motivat de împrejurarea că prin adresa nr. 293378/2009, a Ministerului Finanţelor s-a comunicat suspendarea de la plată în continuare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică, întrucât această plată intră sub incidenţa O.U.G. nr. 71/2009, iar prin decizia nr. 1471 aceeaşi măsură a fost dispusă în privinţa deciziei nr.525/2009, prin care era acordat acelaşi spor personalului auxiliar de specialitate.
Reclamantele au mai arătat că în speţă sunt întrunite condiţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantelor în promovarea acţiunii în raport de împrejurarea că prin sentinţa civilă nr. 361/2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. 1305/33/2009, s-a admis acţiunea reclamanţilor H.M., ş.a şi s-a dispus anularea Ordinului nr. 1472/2009.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 4260 din 2 decembrie 2009 a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârât şi a admis cererea reclamantelor dispunând suspendarea executării Ordinului nr. 1472 emis la 2 iulie 2009 de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că reprezintă o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate a actelor administrative contestate împrejurarea că acestea retroactivează, având incidenţă asupra drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor pentru luna iunie 2009, deşi sunt emise la data de 2 iulie 2009.
În baza unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, instanţa a apreciat că există o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate a actului a cărui suspendare se solicită.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Recurentul a reiterat excepţia lipsei de interes a reclamantelor în promovarea acţiunii, având în vedere că prin mai multe hotărâri pronunţate în cauze cu acelaşi obiect, instanţele au dispus deja suspendarea ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie . Cum ordinul atacat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ şi nu individual, suspendarea acestuia, susţine recurentul, odată pronunţată, lipseşte actul de efecte juridice în totalitatea sa.
Recurentul a mai susţinut şi faptul că acţiunea reclamantelor este şi lipsită de obiect, cel puţin sub aspectul producerii de efecte pentru viitor, întrucât Ordinul nr. 526 din 3 martie 2009 emis de Procurorul General cât şi Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009, au fost abrogate, ca urmare a emiterii Ordinului nr. 2777 din 17 noiembrie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Printr-un ultim motiv de casare, recurentul a susţinut că instanţa de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării actului administrativ atacat, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraţilor şi personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestui act normativ.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Referitor la excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii, se va reţine că nu este întemeiată, interesul fiind justificat de suspendarea efectelor actului contestat, împrejurarea că această măsură ar fi fost, deja, dispusă prin alte hotărâri judecătoreşti neavând relevanţă, întrucât aceste hotărâri îşi limitează efectele la părţile procesului în care au fost pronunţate.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect a cererii de faţă urmează să se constate că aceasta este neîntemeiată şi nu poate fi primită, deoarece analizarea de către instanţa de judecată a cererii de suspendare a executării unui act administrativ trebuie făcută în raport cu legislaţia în vigoare la data emiterii respectivului act; or, la data emiterii actului administrativ contestat şi chiar a judecării cererii de suspendare a executării acestuia, Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice nu era în vigoare.
Cu privire la cererea de suspendare, se va reţine, de asemenea, că soluţia atacată este temeinică şi legală.
Astfel, aşa cum s-a arătat, obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus, cu începere de la data de 01 iunie 2009, suspendarea plăţii sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. În plus, se arată că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra şi pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform eşalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
În ceea ce priveşte această măsură legală, trebuie precizat faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Suspendarea actelor juridice este măsura de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă); de aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este, el însuşi, titlu executoriu.
Aşadar, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Dispoziţiile legale care reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Rezultă din textul legal susmenţionat că, pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existenţa unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, este de subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei: cetăţeanul şi statul.
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret au obligaţia să o realizeze; aşadar, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că există un caz bine justificat în raport de următoarele argumente:
În primul rând, prin actul administrativ analizat, emis la data de 2 iulie 2009, s-a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor băneşti cuvenite intimaţilor pe luna iunie 2009.
Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că a fot încălcat principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
În acest sens, se impune a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
În jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună şi actelor administrative.
Trebuie precizat, de asemenea, că interdicţia retroactivităţii actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.
În cauza de faţă, Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege.
De asemenea, un alt aspect care vădeşte aparenţa de nelegalitate a actului contestat îl constituie încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.
În raport cu aceste prevederi legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.
În ceea ce priveşte noţiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, o defineşte ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Această condiţie legală este, de asemenea, îndeplinită în speţă, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor şi previzibil cu evidenţă, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistraţi şi stat.
Faţă de cele arătate, apreciind că în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în cauză, sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, a respins recursul declarat, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1749/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1796/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
