ICCJ. Decizia nr. 1749/2010. Contencios
| Comentarii |
|
I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1749 din 30 martie 2010
Prin sentinţa civilă nr. 2416 din 5 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea reclamantului I.P.S. P., Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor formulată în contradictoriu cu pârâtul C.N.S.A.S. şi a constatat nulitatea deciziilor nr. 5335 din 20 noiembrie 2007 şi nr. 3370 din 9 octombrie 2007 emise de pârât, prin care s-a stabilit că reclamantul a fost colaborator al poliţiei politice comuniste.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că Legea nr. 187/1999 a fost declarată neconstituţională prin decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008 de către Curtea Constituţională, astfel că cele două decizii emise de pârât şi contestate de reclamant sunt nule, decizia Curţii Constituţionale având caracter obligatoriu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul C.N.S.A.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, prin motivele de recurs formulate că sentinţa recurată ignoră dispoziţiile art. 34 din O.U.G. nr. 24/2008, potrivit cărora în astfel de cauze ce au ca obiect contestarea unor decizii emise în temeiul Legii nr. 187/1999, instanţa „va continua judecarea cauzelor cu luarea în considerare a probelor aduse şi a actelor procesuale efectuate de instanţa civilă”.
Mai mult, susţine recurentul-pârât, deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor, neoperând asupra actelor emise anterior acestor decizii, potrivit art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituţia României, republicată.
Se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Examinând cauza în raport de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat şi urmează a fi admis în baza art. 312 C. proc. civ., potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
În fapt, prin decizie nr. 3370 din 9 octombrie 2007, C.N.S.A.S. a stabilit că reclamantul, pe numele real Z.V., a fost colaborator al poliţiei politice comuniste.
Decizia a rămas definitivă prin respingerea contestaţiei formulate de petiţionar prin decizia nr. 5335 din 20 noiembrie 2007 a C.N.S.A.S., această a doua decizie fiind contestată în instanţă.
Constatând că prin decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, iar decizia contestată a fost emisă în baza acestei legi, instanţa de fond a admis excepţia nulităţii invocată de intimatul-reclamant şi a constatat nulitatea deciziilor nr. 5335 din 20 noiembrie 2007 şi nr. 3370 din 9 octombrie 2007 emise de recurentul-pârât.
Astfel, cum în mod corect susţine recurentul-pârât la pronunţarea sentinţei prima instanţă a ignorat dispoziţiile art. 34 din O.U.G. nr. 24/2008, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 293/2008, potrivit cărora, în cauzele având ca obiect contestarea unei decizii emise în temeiul Legii nr. 187/1999, instanţa „va continua judecarea cauzelor cu luarea în considerare a probelor admise şi a actelor procesuale efectuate de instanţa civilă”.
Or, este de la sine înţeles că deciziile emise în temeiul Legii nr. 187/1999 nu pot fi declarate nule absolut, din moment ce legiuitorul a impus instanţei „să ia în considerare probele admise de instanţa civilă”.
Legiuitorul a stabilit deci în mod clar că instanţa, din moment ce trebuie să ţină seama de probele administrate în cauză, este chemată să judece temeinicia deciziilor atacate, decizii adoptate în condiţii de legalitate deplină, anterior emiterii Deciziei Curţii Constituţionale.
De altfel, prin Decizia nr. 1398 din 16 decembrie 2008, Curtea Constituţională respingând o excepţia de neconstituţionalitate cu privire la art. 34 din O.U.G. nr. 24/2008, a precizat că soluţiile de acest fel răspund şi exigenţelor Constituţiei, articolul atacat „dând expresie principiului neretroactivităţii”.
Trebuie relevată şi practica constantă a instanţelor în cauze de acest gen, acestea reţinând că „la data sesizării, verificării şi emiterii deciziei, pârâtul a respectat procedura prevăzută de art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 187/1999 şi Regulamentul din 16 mai 2000 al C.N.S.A.S., iar faptul că ulterior emiterii deciziei contestate s-a pronunţat Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008 a Curţii Constituţionale, în care Legea nr. 187/1999 a fost declarată neconstituţională, nu infirmă legalitatea procedurilor parcurse anterior emiterii deciziei Curţii Constituţionale”.
Concluzia ce se desprinde este în sensul că voinţa legiuitorului a fost aceea de a se asigura judecarea cauzei sub toate aspectele, deci, de a se evalua situaţia de fapt reţinută în motivarea deciziilor atacate, cu alte cuvinte de a aprecia asupra valabilităţii actelor şi lucrărilor efectuate sub imperiul legii vechii.
Mai mult decât atât, nu trebuiesc ignorate nici prevederile art. 11 alin. (39 din Legea nr. 47/1992 republicată privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conform cărora „Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.
Acest fapt este menţionat şi de instanţa de fond în considerentele sentinţei, precizând că Deciziile Curţii Constituţionale au caracter obligatoriu pentru viitor, deciziile atacate fiind însă emise sub imperiul legii vechi, Legea nr. 187/1999, anterior declarării acesteia ca neconstituţională.
Constatând deci că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă cu aplicarea greşită a legii, soluţionând cauza pe excepţie, fără a intra în cercetarea fondului şi cum în cauză este necesară administrarea de probe noi, s-a impus admiterea recursului şi casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5021/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3891/2010. Contencios → |
|---|
