ICCJ. Decizia nr. 416/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 416/2010
Dosar nr. 1351/2/2009
Şedinţa publică din 28 ianuarie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii C.V. şi B.L. au chemat în judecată Ministerul Afacerilor Externe ca reprezentant al Secţiei Consulare a Ambasadei României din Chişinău, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâtul să constate refuzul nejustificat al acestuia de a soluţiona cererile privind stabilirea datei pentru primirea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române într-un termen rezonabil şi să-l oblige la plata unor daune morale de 1000 lei.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, la data de 15 septembrie 2008, au formulat o primă cerere scrisă către Secţia Consulară a Ambasadei României în Republica Moldova, prin care au solicitat să le primească cererile pentru redobândirea cetăţeniei române, după care s-au prezentat personal la Ambasadă cu aceeaşi cerere, dar, autoritatea pârâtă le-a refuzat depunerea dosarelor sau stabilirea unei date pentru depunerea cererilor de redobândire a cetăţeniei române.
Au mai arătat că, la data de 19 ianuarie 2009, au revenit cu o nouă cerere adresată Ministerul Afacerilor Externe, la care, pârâtul le-a răspuns cu adresa nr. G5 – 1/P/196 din luna februarie 2009, aducându-le la cunoştinţă să aştepte până când cererea de intenţie va fi procesată, urmând apoi să fie invitaţi să depună cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Reclamanţii au apreciat răspunsul primit ca fiind un refuz nejustificat al pârâtului de a le soluţiona cererile.
La termenul de judecată din 6 mai 2009, reclamanţii au precizat acţiunea, în sensul că, din eroare a fost menţionată în calitate de reclamantă B.L., întrucât din actele de la dosar rezultă că reclamanţi în cauză sunt C.V. şi C.L.
Instanţa a pus în vedere reclamanţilor să depună în scris precizarea de acţiune, iar reclamantei C.L. să timbreze acţiunea privind refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluţiona cererea şi plata daunelor morale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2595 din 17 iunie 2009, a admis acţiunea formulată de reclamantul C.V., obligând pârâtul să stabilească data pentru primirea cererii de redobândire a cetăţeniei române, în termen de cel mult 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Totodată, a anulat ca netimbrată cererea reclamantei C.L.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că de la data depunerii primei cereri 15 septembrie 2008, au trecut mai mult de 9 luni, iar în răspunsul nr. G 5-1/P/196 din 23 ianuarie 2009 al autorităţii pârâte, nu se menţionează nicio dată certă, sau un interval estimat prin aproximaţie ca fiind necesar pentru aşteptarea procesării cererii, astfel că atitudinea autorităţii publice reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a cererii.
Cât priveşte capătul de cerere privind pe reclamanta C.L., instanţa a reţinut că întrucât aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a achita taxa judiciară de timbru şi nici nu a formulat cerere de reexaminare cu privire la această taxă, cererea acesteia va fi anulată ca netimbrată.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a formulat recurs Ministerul Afacerilor Externe.
Recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa nu poate pune semnul echivalenţei între factorul volitiv, definit ca sursă a refuzului indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, şi factorul obiectiv al imposibilităţii autorităţii române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spaţii adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire şi pentru procesarea solicitărilor, într-un termen cât mai scurt.
Răspunsul scris al Ministerului Afacerilor Externe susţine recurentul, nu încorporează un refuz de soluţionare a cererii de depunere a dosarului ci, prevede condiţiile concrete în care acesta urmează să fie procesat, fără ca autoritatea publică solicitată să se derobeze de la îndeplinirea obligaţiei prevăzute de Legea nr. 21/1991.
Referitor la termenul rezonabil de soluţionare a cererii, recurentul a susţinut că acesta nu se regăseşte în legislaţia română de lege lata. Durata acestui termen a fost decontată în jurisprudenţa C.E.D.O. dar, chiar şi aşa, susţine recurentul, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate, în funcţie de circumstanţele relevante.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:
într-adevăr, Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea şi finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetăţeniei române, fără să prevadă, însă, un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
În lipsa unui asemenea termen legal, trebuie să se facă, însă, aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie".
În acelaşi sens sunt, de asemenea, şi prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de Comitetul de Miniştri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul acţionării într-un termen rezonabil", potrivit căruia „Autorităţile publice trebuie să acţioneze şi să îşi îndeplinească atribuţiile într-un termen rezonabil".
Cu privire la noţiunea de „termen rezonabil", în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
În acest sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
În speţa dedusă judecăţii, înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri - 15 septembrie 2008 - şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului, în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a Secţiei Consulare a Ambasadei, întrucât autorităţile naţionale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea „principiului acţionării într-un termen rezonabil", care guvernează materia aflată în discuţie, în conformitate cu art. 10 din Convenţia Europeană pentru cetăţenie şi art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, mai sus menţionate.
Aşa fiind, faptul de a nu răspunde solicitărilor repetate ale reclamanţilor de soluţionare a cererii formulate în anul 2006, reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în accepţiunea art. 2 alin. (l) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
Totodată, având în vedere cererea intimatului, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 250 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 2595 din 17 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul la 250 lei cheltuieli de judecată către intimatul C.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 415/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 423/2010. Contencios → |
|---|
