ICCJ. Decizia nr. 4360/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4360/2010
Dosar nr. 8071/2/2009
Şedinţa publică din 15 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 934 din data de 23 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de către reclamanţii B.I., B.D., B.G., C.M., C.D., F.M.V., F.C., G.R.A., M.L., M.C., P.M., P.S., R.E., T.M., V.D.S., în contradictoriu cu Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, şi a dispus anularea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
A mai respins instanţa excepţia lipsei de interes invocată în cauză de către pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi cererea de chemare în garanţie a Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Ordinul nr. 526 din 03 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus ca, începând cu 01 martie 2009, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetele de pe lângă Curţile de Apel, Parchetele de pe lângă Tribunale şi Parchetele de pe lângă Judecătorii beneficiază de un spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizaţia de încadrare lunară.
Prin Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea aplicării ordinului nr. 526/2009, începând cu data de 01 iunie 2009, având în vedere adresa din 2009 a Ministerului Finanţelor Publice şi prevederile OUG nr. 71/2009 şi ale OUG nr. 34/2009.
Curtea a apreciat că emiterea acestui ordin încalcă dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de această lege, iar salarizarea judecătorilor şi procurorilor, se stabileşte prin lege specială. În aceste condiţii, prin diminuarea drepturilor salariale ale reclamanţilor printr-un act administrativ justificat prin dispoziţiile unor acte normative de rang inferior, se aduce atingere principiului ierarhiei actelor juridice şi drepturilor reclamanţilor.
Instanţa de fond a mai arătat că, prin prevederile sale, ordinul contestat încalcă principiul neretroactivităţii legii civile prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţia României, întrucât se aplică începând cu 01 iunie 2009, în condiţiile în care temeiul adoptării sale, respectiv OUG nr. 71 din 17 iunie 2009, invocată ca temei de drept, a fost publicată în M. Of. nr. 416/18.06.2009, astfel încât la 01 iunie 2009, această ordonanţă nu era în vigoare.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a prezentei acţiuni, Curtea a reţinut că aceasta este neîntemeiată în condiţiile în care, pe de o parte, pârâtul nu a făcut nicio dovadă din care să reiasă faptul că prin sentinţa civilă menţionată pronunţată de Curtea de Apel Oradea ar fi dispus anularea ordinului, iar pe de altă parte reclamanţii din cauză, întrucât nu sunt părţi în dosarele în care s-ar fi pronunţat sentinţele invocate de pârât, nu-şi pot proteja direct drepturile decât în prezenta cauză în care au calitatea de părţi.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârât, instanţa a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 60 şi urm. C. proc. civ., întrucât nu există un raport juridic legal sau convenţional de garanţie a sumelor a căror aplicare a fost suspendată prin ordinul contestat, iar reclamanţii nu sunt salariaţi ai chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, criticând hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.
Prin motivele de recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie critică sentinţa civilă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 cu aplicarea art. 3041 C. proc. civ.
În raport cu art. 3041 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator şi interpretarea corectă a stării de fapt şi de drept.
În temeiul art. 137 C. proc. civ., se invocă excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, motivat de faptul că actul a fost anulat prin sentinţa nr. 196 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanţii nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.
Sub aspectul motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că actele contestate au caracter retroactiv, întrucât efectele actelor trebuie să fie raportate la data scadenţei drepturilor băneşti, în speţă 13 iulie 2009. De asemenea, în mod eronat instanţa a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât actele contestate nu dispun cu privire la existenţa sau inexistenţa dreptului reclamanţilor, ci doar suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus în discuţie dreptul în sine al reclamanţilor.
Mai susţine recurentul că nu se poate reţine o vătămare a dreptului reclamanţilor, întrucât plata sporului urmează a se face în condiţiile OUG nr. 71/2009 şi că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanţelor Publice, cele două instituţii se află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv. Nu se poate vorbi, afirmă recurentul, nici de vreo pagubă iminentă, întrucât reclamanţii sunt beneficiarii unor hotărâri judecătoreşti ce vor fi executate în condiţiile prevăzute de OUG nr. 71/2009.
Recurentul arată că cele două acte nu a fost emise cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, întrucât Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu i se poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp cât Ministerul Finanţelor Publice nu a suplimentat şi a refuzat alocarea sumelor necesare plăţii sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri judecătoreşti, astfel că se impunea introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi obligarea acestuia să vireze sumele aferente.
Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că în mod greşit instanţa a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din ordonanţa de urgenţă, instanţa de fond a adăugat la lege prin schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actelor normative incidente. Este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului.
Mai susţine recurentul că anularea actului contestat este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din Anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009. A mai arătat şi că în mod nelegal a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice în condiţiile în care cererea reclamanţilor fusese admisă, întrucât între instituţia pârâtă şi cea chemată în garanţie există o obligaţie de garanţie în temeiul art. 131 pct. (1) din Legea nr. 304/2004 şi a Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice.
Analizând cu prioritate excepţia lipsei de obiect a acţiunii, invocată de recurenţi în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că această excepţie este neîntemeiată.
În acest sens, Înalta Curte reţine că anularea actului administrativ cu caracter normativ, pronunţată în cadrul controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, îşi produce efectele numai inter partes în ceea ce priveşte constatarea existenţei unei vătămări şi dispoziţiile în sensul înlăturării acesteia.
Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci şi existenţa vătămării produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, prin efectele juridice produse în perioada în care actul s-a aflat în vigoare (a se vedea Decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 106).
Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs reţine că în pofida anulării actului administrativ contestat prin hotărâre judecătorească, reclamanţii justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor şi intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată pentru perioada cuprinsă între data emiterii şi data anulării actelor ce formează obiectul litigiului.
În continuare, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond nu a pronunţat hotărârea atacată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că este neîntemeiată susţinerea din recurs în sensul că instanţa a adăugat la prevederile OUG nr. 71/2009.
Înalta Curte reţine că aprecierile instanţei de fond sunt temeinice şi legale, întrucât OUG nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speţă hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligaţia de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanţilor în sensul prevederilor ordonanţei de urgenţă, ci un drept al reclamanţilor la acordarea sporului respectiv.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului în sensul că în mod greşit Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 71/2009, şi că instanţa de fond a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii şi a adăugat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din respectiva ordonanţă de urgenţă.
Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentului în sensul că în prezenţa dispoziţiilor OUG nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Reieterând argumentele reţinute anterior, instanţa de control judiciar apreciază că dreptul reclamanţilor la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătoreşti, nu se circumscrie cadrului instituit prin OUG nr. 71/2009 care reglementează plata unor sume prevăzute prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii. Astfel fiind, rezultă că intră sub incidenţa ordonanţei de urgenţă numai hotărârile judecătoreşti prin care s-a prevăzut expres plata în concret a unei sume de bani expres determinată.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că întemeiat a apreciat instanţa de fond că actele contestate au caracter retroactiv şi contravin dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanţii au fost vătămaţi în dreptul lor la plata salariului.
Este necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atât timp cât actul a fost emis în cursul lunii iulie şi dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plăţii sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie, o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanţilor aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.
În acelaşi sens, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege şi în privinţa actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul contestat trebuia să fie elaborat şi emis cu respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată, care consacră principiul neretroactivităţii, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii.
Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.
Înalta Curte apreciază că emiterea celor două acte administrative cu nesocotirea principiului neretroactivităţii se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care a fost consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O., atâta timp cât certitudinea reclamanţilor cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, prin emiterea actului administrativ cu încălcarea principiului retroactivităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice, autoritatea emitentă, pârâtă în prezenta cauză, a manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanţilor de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârşitul lunii iunie. Faţă de prioritatea de care se bucură şi de care trebuie să se bucure principiul respectării legalităţii şi al hotărârilor judecătoreşti executorii, esenţial pentru un stat de drept, nu pot fi reţinute pretinsele obstacole de ordin financiar, pentru a căror remediere sunt prevăzute mecanisme legale corespunzătoare.
Susţinerea recurentului în sensul că anularea actului contestat este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din Anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanţă, întrucât legalitatea actelor administrative contestate se verifică la momentul emiterii lor şi nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.
Faţă de rezultatul efectiv al actului administrativ contestat în ceea ce priveşte suspendarea în concret a unor drepturi salariale ale reclamanţilor, în mod corect a reţinut instaţa de fond că actul administrativ a fost emis şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivul invocat de autoritatea emitentă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de această lege.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, Curtea reţine că între recurentul-pârât şi această instituţie nu există raporturi de natura celor avute în vedere de dispoziţiile art. 60 alin (1) C. proc. civ., aşa cum corect a apreciat instanţa de fond.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 934 din data de 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4045/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5129/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
