ICCJ. Decizia nr. 4426/2010. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4426/2010
Dosar nr. 4876/1/2010
Şedinţa publică din 19 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 3055 din 3 iunie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:
- a admis recursul declarat de pârâta SC A. SA Vorona Centru împotriva sentinţei civile nr. 32 din 13 februarie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal;
- a modificat sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii reclamantei T.I.I., ca tardiv formulată;
- a anulat recursul declarat de pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, ca netimbrat.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin acţiune, reclamanta T.I.I. a solicitat anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 20 decembrie 1993 pentru suprafaţa de 6.921 mp. teren la V.M.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate contestat a fost emis în favoarea recurentei-pârâte SC A. SA – Vorona Centru, a fost înscris în C.F., conform încheierii din 21 aprilie 2005 şi, potrivit extrasului de C.F., de la această dată actul a devenit opozabil erga omnes, acesta fiind momentul de la care se presupune că intimata-reclamantă T.I.I., care are calitatea de terţ, a luat cunoştinţă de existenţa actului.
Astfel, raportat la data de 21 aprilie 2005 când a fost efectuată publicitatea imobiliară, Înalta Curte a reţinut că reclamanta T.I.I. a îndeplinit procedura prealabilă la data de 12 iunie 2007 cu depăşirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. (7) cu referire la alin. (3) de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Pe cale de consecinţă, a reţinut Înalta Curte că reclamanta nu a respectat nici termenul de introducere a acţiunii, termen care potrivit art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, este de „1 an calculat de la data luării la cunoştinţă”, întrucât a introdus cererea de chemare în judecată la data de 21 august 2007.
Împotriva deciziei nr. 3055 din 3 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, T.I.I. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (2) şi art. 318 alin. (1) teza întâi şi a 2-a C. proc. civ., susţinând următoarele:
1. Curtea nu a efectuat verificări de fapt şi de drept obligatorii legate de ciclul procesual finalizat prin Decizia nr. 3055 din 03 iunie 2009.
2. Curtea nu a analizat Decizia nr. 1623 din 15 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care fixa cadrul rejudecării în limite obligatorii conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care prevedea că, în rejudecare, instanţa va analiza excepţia lipsei procedurii prealabile, iar nu a tardivităţii.
3. În rejudecare, Curtea de Apel a soluţionat cauza în sensul respingerii excepţiei neîndeplinirii procedurii prealabile, deşi existau dovezi scrise care probau îndeplinirea procedurii prealabile.
4. Sentinţa nr. 32 din 13 februarie 2009 a Curţii de Apel Suceava a fost recurată doar de SC A. SA Vorona Centru, astfel că, legal şi procedural, excepţia tardivităţii nu mai putea fi invocată nici de către părţi şi nici de către Curtea de Apel Suceava, întrucât această excepţie fusese respinsă irevocabil prin sentinţa nr. 195/2007 a Curţii de Apel Suceava, intrată în puterea lucrului judecat prin nerecurare.
În esenţă, susţine contestatoarea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, avea de examinat legalitatea sentinţei civile nr. 32/2009 a Curţii de Apel Suceava sub aspectul modului în care a fost soluţionată excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile şi fondul cauzei, iar nicidecum excepţia tardivităţii, în condiţiile în care excepţia tardivităţii fusese soluţionată irevocabil prin sentinţa civilă nr. 195/2007 a Curţii de Apel Suceava şi Decizia nr. 1623/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Mai susţine contestatoarea că, prin Decizia atacată cu contestaţie în anulare, instanţa de recurs, cu încălcarea dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2, a judecat pentru a doua oară excepţia tardivităţii, încălcând astfel dispoziţiile art. 166 C. proc. civ., cu nesocotirea soluţiei de respingere a excepţiei tardivităţii pronunţată irevocabil prin sentinţa susmenţionată a Curţii de Apel Suceava.
În concluzie, susţine contestatoarea că a fost admis un recurs inadmisibil, prin raportare la existenţa autorităţii de lucru judecat, prin reţinerea unei tardivităţi respinse anterior irevocabil, ceea ce reprezintă o omisiune imputabilă instanţei de recurs, care avea obligaţia de a efectua verificările necesare în condiţiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ., astfel că Decizia contestată este lovită de nulitate absolută.
Examinând contestaţia în anulare de faţă, Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, pentru considerentele arătate în continuare:
Contestaţia în anulare a fost formulată în temeiul art. 317 alin. (2) şi art. 318 alin. (1) teza întâi şi a 2-a C. proc. civ., conform cărora:
„Art.317. (1) Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:
1. când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii;
2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
(2) Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond
Art.318. - (1) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.”
Din interpretarea dispoziţiilor citate, rezultă că este admisibilă contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile alin. (2) al art. 317 C. proc. civ., invocate de către contestatoare, pentru motivele arătate în cuprinsul alin. (1) al aceluiaşi art., constând în: 1. neîndeplinirea procedurii de chemare în judecată a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina; 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Or, se constată că, prin motivele expuse în cuprinsul contestaţiei în anulare, contestatoarea T.I.I. nu invocă nici neîndeplinirea procedurii de chemare în judecată a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina şi nici faptul că Decizia atacată ar fi fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că este inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de T.I.I. sub aspectul dispoziţiilor art. 317 alin. (2) C. proc. civ.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza întâi şi a 2-a C. proc. civ., Curtea reţine că este admisibilă contestaţia în anulare pentru următoarele două motive: 1. dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale; 2. când instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele.
Cu referire la noţiunea de „greşeală materială” în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., în practica judecătorească s-a reţinut că această noţiune nu trebuie să fie interpretată extensiv, ci doar stricto sensu, cu accent pe aspectele formale ale judecăţii, care să nu presupună necesitatea reexaminării fondului litigiului sau a probelor administrate. Or, în speţă, susţinerile contestatoarei referitoare la faptul că instanţa de recurs în mod greşit ar fi soluţionat recursul în raport cu excepţia tardivităţii acţiunii, deşi era învestită cu controlul de legalitate al sentinţei atacate sub aspectul neîndeplinirii procedurii prealabile nu sunt de natură să argumenteze existenţa unei „greşeli materiale” în sensul art. 318 C. proc. civ.
Sub aspectul motivului referitor la omisiunea instanţei de a cerceta vreunul dintre motivele de recurs, Înalta Curte reţine că este inadmisibilă contestaţia formulată de T.I.I., care a avut calitatea de intimat, întrucât nu se află în poziţia procesuală care să îi permită să justifice un interes faţă de împrejurarea că instanţa de recurs nu ar fi răspuns vreunuia dintre motivele de recurs pe care partea le-a formulat. Altfel spus, în ceea ce priveşte invocarea motivului prevăzut de art. 318 alin. (1) C. proc. civ. referitor la omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra vreunui motiv de recurs, justifică un interes procesual numai titularul cererii de recurs, iar nu şi intimatul.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de T.I.I. cu privire la Decizia nr. 3055 din 3 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4437/2010. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 4415/2010. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
