ICCJ. Decizia nr. 4475/2010. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4475/2010
Dosar nr. 2183/2/2010
Şedinţa publică din 30 septembrie 2011
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele.
I. Circumstanţele cauze.
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 09 martie 2010, reclamanta P.V. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat obligarea pârâtului să răspundă la întrebările „care sunt textele de lege ce permit completarea obiectului înscrisului - ca început de dovadă scrisă - cu depoziţii ale martorilor, rude doar cu reclamantul?", „care sunt dispoziţiile legale prin care chiriaşului, ca detentor precar, îi este permis să vândă bunul imobil închiriat?"
Reclamanta a solicitat instanţei şi constatarea faptului că, în conformitate cu dispoziţiile din Legea nr. 303/2004 şi din Legea nr. 304/2004, cercetarea şi sancţionarea judecătorilor cu privire la activitatea profesională, nu afectează independenţa judecătorilor şi nu reprezintă o imixtiune în înfăptuirea justiţiei, atâta vreme cât speţele în discuţie sunt soluţionate în mod definitiv şi irevocabil.
Prin cererea de completare şi modificare a acţiunii introductive de instanţă, reclamanta a solicitat instanţei să constate că C.S.M. avea obligaţia să motiveze Decizia de a nu aplica sancţiuni împotriva magistraţilor reclamaţi prin plângerile formulate, în sensul de a se arăta de ce art. 97 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 303/2004 nu se aplică în cauza de faţă şi să oblige pârâta în acest sens.
Reclamanta a arătat că, fapta magistraţilor de a completa conţinutul unui înscris sub semnătură privată cu proba testimonială, cu încălcarea art. 1191 alin. (2) C. civ., constituie neglijenţă în sensul art. 97 alin. (1), lit. j) din Legea nr. 303/2004.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 4720 din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă acţiunea completată şi modificată, formulată de reclamanta P.V. în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a dedus judecăţii, în temeiul Legii nr. 554/2004 refuzul nejustificat al autorităţii publice pârâte, Consiliul Superior al Magistraturii, de a soluţiona petiţiile sale şi a solicitat obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii de a soluţiona aceste petiţii în sensul de a transmite răspunsul exact la întrebările enumerate şi de a motiva Decizia de nesancţionare a magistraţilor reclamaţi prin plângeri.
Reclamanta a mai cerut instanţei să constate că solicitarea de cercetare şi sancţionare a judecătorilor nu reprezintă o imixtiune în înfăptuirea actului de justiţie.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că reclamanta P.V. a înregistrat la autoritatea pârâtă Inspecţia judiciară, cererile cu nr. 8185/S R din 27 august 2007, nr. 1/4336/1154 din 10 februarie 2009 având acelaşi conţinut şi nr. 1/32537 (1114 din 19 octombrie 2009 prin care îşi manifesta nemulţumirea cu privire la modul de soluţionare a unor cauze civile, în apel, de către judecători ai Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi anume cu privire la modul de încuviinţare şi administrare a probelor şi de interpretare a dispoziţiilor legale incidente în cauze, prin raportare la situaţia de fapt.
Autoritatea pârâtă a răspuns reclamantei prin cererile nr. 1949/IJ/1567/SIJ/2007 din 1 februarie 2010, nr. 1914/IJ/1567/SIJ/2007 din 28 ianuarie 2008 şi nr. 1914/IJ/1567/SIJ/2007 din 29 mai 2009.
Prin răspunsurile transmise reclamantei, autoritatea publică a învederat petentei faptul că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii nu poate cenzura hotărâri irevocabile, fiindu-i interzisă imixtiunea în activitatea propriu-zisă de judecată.
Întrucât după prima plângere, reclamanta a formulat alte cereri, care au vizat aceleaşi aspecte analizate de Consiliul Superior al Magistraturii cu ocazia primei sesizări, în răspunsurile la aceste cereri, pârâtul a făcut referire la răspunsurile anterioare şi a dispus clasarea lucrării în temeiul OG nr. 27/2002, art. 10 alin. (2) din OG nr. 27/2002.
Faţă de solicitările reclamantei din prezenta acţiune în sensul ca pârâtul să-i ofere răspuns la întrebările: „care sunt textele de lege ce permit completarea obiectului înscrisului - ca început de dovadă scrisă - cu depoziţii ale martorilor, rude doar cu reclamantul?", „care sunt dispoziţiile legale prin care chiriaşului , ca detentor precar, îi este permis să vândă bunul imobil închiriat?" instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că aceste solicitări sunt neîntemeiate.
Pe de o parte, se constată că întrebările nu sunt izolate de contextul pentru care au fost adresate plângerile la autoritatea pârâtă, acestea fiind în legătură cu modalitatea de soluţionare a plângerilor pe care o aştepta reclamanta.
Or, autoritatea pârâtă nu a putut răspunde la asemenea întrebări, întrucât sesizarea, astfel formulată de către reclamantă la Consiliul Superior al Magistraturii făcea parte din categoria cererilor care pun în discuţie chestiuni de judecată şi care conf. art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor sunt date în competenţa instanţelor de judecată, ca instanţe de control judiciar, investite cu căi legale de atac şi nu în competenţa Consiliului Superior al Magistraturii .
Instanţa de fond a reţinut că nemulţumirile reclamantei, cu privire la modul de încuviinţare şi administrare a probelor, dar şi cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor legale incidente în cauza în care a avut calitate de pârâtă, puteau fi formulate ca motive în căile de atac prevăzute de lege pentru desfiinţarea ori modificarea hotărârii judecătoreşti pronunţată în acea cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Instanţa de primă jurisdicţie a concluzionat că, modul în care o instanţă de judecată încuviinţează şi administrează probatoriile sau modul în care, prin interpretare, judecătorul cauzei face aplicarea dispoziţiilor legale la situaţia de fapt rezultată, excede competenţei autorităţii pârâte.
Cu privire la solicitarea reclamantei ca instanţa să constate că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 şi nr. 304/2004, cercetarea şi sancţionarea judecătorilor cu privire la activitatea profesională nu afectează independenţa judecătorilor şi nu reprezintă o imixtiune în înfăptuirea justiţiei, atâta vreme cât speţele în discuţie au fost soluţionate în mod definitiv şi irevocabil, instanţa de fond a reţinut că cererea reclamantei este neîntemeiată.
Cercetarea disciplinară şi sancţionarea judecătorilor trebuie să aibă la bază o sesizare care să fie permisă de Legea nr. 303/2004, iar în cauza dedusă judecăţii s-a constatat că sesizarea reclamantei pune în discuţie chestiuni de judecată ce nu pot face obiectul unei sesizări disciplinare conform art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
Instanţa a reţinut că plângerile reclamantei formulate la Consiliul Superior al Magistraturii au intrat sub incidenţa art. 97 alin. (2) şi nu al art. 97 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 303/2004, invocat de reclamantă.
Răspunsurile transmise reclamantei de către Consiliul Superior al Magistraturii au fost motivate în raport de prevederile legale incidente plângerilor sale şi de competenţele acordate de lege acestei autorităţi publice.
3. Recursul declarat de reclamanta P.V.
Recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică, arătând că instanţa în mod greşit a respins cererea introductivă, apreciind că prin răspunsul dat la cererea reclamantei, pârâtul nu ar fi cenzurat nicio hotărâre judecătorească, ci dimpotrivă, ar fi arătat faptul că judecătorii s-au supus legii, iar legea a fost deasupra lor şi le-ar fi ordonat acest lucru.
Recurenta a arătat că instanţa de fond nu a arătat care sunt motivele pentru care a înlăturat apărările reclamantei, cu privire la faptul că pârâta este instanţă disciplinară a magistraţilor.
S-a arătat că motivarea instanţei în legătură cu dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. sunt în sensul că acestea nu se aplică, deoarece pe magistraţi nu-i verifică nimeni şi nu-i sancţionează nimeni, iar o evaluare a activităţii profesionale a acestora ar fi un lucru foarte grav, care ar duce la o cenzurare a hotărârilor judecătoreşti.
Recurenta a arătat că prin acţiunea judiciară formulată s-a solicitat ca pârâta să fie obligată să răspundă dacă instanţele ce au soluţionat cauza, în fond şi în căile de atac, au aplicat corect o dispoziţie legală, că instanţele respective s-au supus legii, nu au fost mai presus de lege şi nici nu au creat legea.
Recurenta a precizat că astfel, pârâtul ar fi ajutat-o pe reclamantă să fie lămurită asupra situaţiei de drept raportate la situaţia de fapt ce a fost dedusă judecăţii.
Recurenta a invocat şi faptul că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile legale, indicând faptul că legea nu a fost aplicată pentru scopul pentru care a fost creată, ci dimpotrivă pentru scopul dorit de instanţă.
S-a arătat că instanţa nu a motivat în nici un fel pe ce bazează hotărârea pronunţată, în sensul că nu a indicat textele de lege prin care este împiedicată această activitate a pârâtului, respectiv că sesizarea pârâtului cu o asemenea cerere este oprită. De asemenea, s-a arătat că nu a fost explicat care este motivul pentru care aceste sesizări sunt oprite sau interzise de lege.
Recurenta a indicat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Decizia instanţei de control judiciar
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual reparaţii pentru daune morale.
De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Noţiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei deduse judecăţii îl reprezintă obligarea pârâtei la soluţionarea cererii reclamantei, aşa cum a solicitat expres prin cererea introductivă, obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii de a soluţiona aceste petiţii în sensul de a transmite răspunsul exact la întrebările enumerate şi de a motiva Decizia de nesancţionare a magistraţilor reclamaţi prin plângeri.
Instanţa de control judiciar reţine că recurenta-reclamantă a invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluţiona cererea, respectiv de a răspunde pretenţiilor sale, de a-i fi comunicat un răspuns în sensul dacă instanţele ce au soluţionat cauza, în fond şi în căile de atac, au aplicat corect o dispoziţie legală, că instanţele respective s-au supus legii, nu au fost mai presus de lege şi nici nu au creat legea.
În cauza de faţă însă recurenta-reclamantă nu a dovedit existenţa refuzului nejustificat din partea autorităţii pârâte de a răspunde sau a soluţiona cererile, deoarece răspunsul transmis de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale.
In conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Definiţia excesului de putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
In cauza de faţă, nu îi poate fi imputată pârâtului împrejurarea că nu a procedat, urmare a cererii reclamantei, la comunicarea unui răspuns, întrucât inspecţia judiciară a răspuns la sesizările reclamantei prin adresa nr. 1914/IJ/21567SIJ din 28 ianuarie 2008, menţionându-se că Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să respecte autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti şi nu poate cenzura hotărâri irevocabile, fiindu-i interzisă imixtiunea în activitatea propriu-zisă de judecată, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
De asemenea, intimatul a precizat că nu poate analiza legalitatea şi temeinicia hotărârilor judecătoreşti pronunţate de cele două instanţe, întrucât excede competenţei Consiliul Suprem al Magistraturii modul în care instanţa de judecată încuviinţează şi administrează probatoriile, în funcţie de specificul fiecărei cauze în parte sau modul în care, prin interpretare, judecătorul cauzei face aplicarea dispoziţiilor legale la situaţia de fapt rezultată, întrucât cenzurarea activităţii de judecată de către Consiliul Suprem al Magistraturii ar conduce la încălcarea principiului independenţei judecătorului, consacrat de dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Constituţia României.
In aceste condiţii, cum refuzul pârâtului de rezolvare favorabilă a cererii reclamantei se priveşte ca fiind justificat, se constată că în mod corect prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, întrucât soluţia dată cererii a avut un temei legal.
In cauză reclamantei i s-a dat răspuns, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 317/2004, iar împrejurarea că aceasta este nemulţumită de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare şi nici nu n conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Faptul că cererea reclamantei nu a fost soluţionată în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, răspunsul neputând fi condiţionat de soluţionarea favorabilă a cererii formulate.
Nu poate fii reţinută critica recurentei cu privire la aspectul de nelegalitate pretins al răspunsului primit, în sensul că nu cuprinde în clar temeiul juridic al acestuia.
Nici celelalte critici formulate de recurenta-reclamantă nu pot fii reţinute, întrucât hotărârea instanţei de fond a fost motivată în fapt şi în drept şi, pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de P.V. împotriva sentinţei nr. 4720 din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4462/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 450/2010. Contencios → |
|---|
