ICCJ. Decizia nr. 453/2010. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 453/2010
Dosar nr. 7627/1/2009
Ședinţa publică de la 29 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Recurenţii B.T., P.R., T.M., R.V., A.G., V.V. şi B.R. au declarat recurs împotriva Hotărârii din 10 septembrie 2009 pronunţată de Plenul C.S.M.
În motivarea recursului s-a arătat că, prin hotărârea atacată Plenul C.S.M. a respins cererile prin care au solicitat recunoaşterea gradului profesional de judecător de Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie.
Recurenţii au precizat că îndeplinesc funcţia de judecător la Tribunalul Brăila, secţia penală, având ca sarcină de serviciu şi soluţionarea cauzelor penale în care urmărirea penală este efectuată de D.I.I.C.O.T. şi D.N.A., că procurorii din cadrul acestor Direcţii sunt salarizaţi prin aplicarea coeficientului de multiplicare prevăzut pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
S-a susţinut că judecătorii efectuează cercetarea judecătorească în cauzele respective şi pronunţă hotărârea pe care o motivează în fapt şi în drept, aşa încât salarizarea diferită, încalcă principiul egalităţii între cetăţeni, privind salariul egal pentru muncă egală, consacrat în art. 1 alin. (2) lit. c) pct. 1 din O.G.nr. 137/2000 şi Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a invocat în argumentarea acestei teze practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de care, îndeplinind în condiţiile legii, o funcţie în cadrul unei structuri a Parchetului procurorul numit la D.I.I.C.O.T dobândeşte ipso facto gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Intimatul C.S.M. a formulat Întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că gradul profesional de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se dobândeşte prin promovare potrivit art. 52 din Legea nr. 303/2004 şi că reclamanţii nu au promovat un astfel de examen.
Analizând recursul, situaţia de fapt dovedită în cauză şi legislaţia aplicabilă, Înalta Curte reţine:
Situaţia de fapt
În ceea ce priveşte situaţia procurorilor din cadrul D.I.I.C.O.T. şi D.N.A. s-a arătat că promovarea acestora s-a efectuat în condiţiile Legii nr. 508/2004, care reprezintă o procedură derogatorie de la Legea nr. 303/2004.
Recurenţii, judecători la Tribunalul Brăila, au solicitat intimatului să le recunoască gradul profesional de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin Hotărârea din 10 septembrie 2009 Plenul C.S.M. a respins cererile acestora.
În motivarea soluţiei adoptate s-a arătat că procedura de a ocupa funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reglementată în art. 52 din Legea nr. 303/2004, că procurorii D.I.I.C.O.T. şi D.N.A. au fost numiţi în condiţiile legii speciale că soluţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au întemeiat pe împrejurarea că aceştia au funcţionat efectiv în cadrul unor structuri care fac parte din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Recursul declarat împotriva hotărârii este nefondat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare.
Legislaţia aplicabilă:
Legea nr. 303/2004, art. 52: (1) Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se face de către C.S.M., dintre persoanele care au îndeplinit funcţia de judecător în ultimii 2 ani la tribunale sau curţi de apel, au obţinut calificativul "foarte bine" la ultima evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar, s-au remarcat în activitatea profesională şi au o vechime în funcţia de judecător sau procuror de cel puţin 12 ani.
Legea nr. 304/2004, art. 18 alin. (1) În România funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu personalitate juridică şi cu sediul în capitala ţării.
Constituţia României art. 11 alin. (2) Tratatele ratificate de Parlament potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Constituţia României art. 20 alin. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Examinarea legislaţiei incidente în materia promovării judecătorilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, relevă că procedura de promovare de a unui judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reglementată în art. 52 din Legea nr. 304/2004.
Pentru a accede la funcţia de judecător la Înalta Curte este necesar ca persoana respectivă să fie judecător la tribunal sau Curtea de Apel Bucureşti, să aibă o vechime în funcţia de judecător de cel puţin 12 ani, precum şi să îndeplinească celelalte condiţii.
Se constată că nu este determinant la promovare natura cauzelor judecate, legiuitorul impunând alături de condiţiile enunţate şi pe aceea ca judecătorul să fie remarcat în activitatea profesională. O astfel de apreciere aparţine C.S.M. şi nu instanţei de judecată
Cererea recurenţilor de a li se acorda gradul de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie excede competenţelor instanţei de judecată, întrucât se pretinde ca pe cale jurisprudenţială să se creeze o normă de drept nou, distinctă de reglementarea legală.
În ceea ce priveşte constatarea existenţei unui caz de discriminare, Înalta Curte precizează
Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar în baza art. 20 alin. (2) din Constituţie se aplică cu prioritate reglementările internaţionale, în caz de neconcordanţă între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne.
În aplicarea acestor texte constituţionale, judecătorul român este primul judecător al convenţiei, cu precizarea că România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994.
În jurisprudenţa C.E.D.O., care are aplicabilitate directă în dreptul naţional, întrucât alături de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului formează blocul de convenţionalitate, s-a arătat că a distinge nu înseamnă a discrimina, întrucât există situaţii ale căror particularităţi presupun a fi tratate diferenţiat.
În acelaşi timp, s-a mai statuat în jurisprudenţa Curţii, că pentru a fi vorba de discriminare, situaţiile în discuţie trebuie să fie comparabile sau analoge, existenţa unei asemenea analogii sau comparabilităţi fiind dedusă din împrejurările de fapt existente în fiecare cauză.
În speţa prezentă nu se întrunesc cerinţele mai sus arătate.
Astfel, legiuitorul naţional, în cadrul marjei de apreciere de care dispune, a prevăzut anumite condiţii pentru ocuparea funcţiilor de procuror în cadrul celor două structuri integrate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv D.I.I.C.O.T. şi D.N.A.
Potrivit art. 131 din Constituţia României şi Legii nr. 303/2004, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete.
Instanţele judecătoreşti, au o structură distinctă, legiuitorul constituţional prevăzând în art. 126 alin. (1) din Constituţia României că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
În sensul celor mai sus arătate sunt şi prevederile art. 18 din Legea nr. 304/2004 care stipulează că în România funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar celelalte instanţe judecătoreşti sunt reglementate în art. 35 şi urm. din această lege.
Analiza comparativă a celor două componente ale autorităţii judecătoreşti, instanţa judecătorească şi Ministerul Public relevă că în cazul procurorilor aceştia realizează atribuţiile specifice Ministerului Public, indiferent de gradul Parchetului, în timp ce instanţele judecătoreşti sunt ierarhizate, în raport de competenţele acestora, iar în ceea ce priveşte Înalta Curte aceasta este instanţa supremă în stat.
Ierarhizarea enunţată justifică existenţa unei diferenţe de tratament privind promovarea judecătorilor, introducerea prin lege a unor condiţii specifice de promovare în cadrul fiecărei instanţe.
În acest context, Înalta Curte precizează că atribuţiile legale în materie de judecată ale unui judecător de tribunal sunt distincte de cele ale unui judecător de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, particularitatea competenţelor celor două instanţe fiind de natură a determina şi introducerea unor cerinţe diferite de promovare.
Referitor la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind gradele profesionale pentru procurorii D.I.I.C.O.T. şi D.N.A., arătăm că în cauzele respective se punea în discuţie o altă situaţie juridică.
Astfel, procurorii funcţionau efectiv în cadrul structurilor respective, în timp ce recurenţii funcţionează în cadrul unor instanţe de nivel inferior celei pentru care solicită acordarea gradului profesional.
Soluţia C.S.M. are justificare obiectivă, întemeiată pe prevederile legale în vigoare, care au fost aplicate corect situaţiei de fapt supuse analizei.
În consecinţă, în raport de considerentele prezentei decizii, recursul declarat de B.T., P.R., T.M., R.V., A.G., V.V. şi B.R, se va respinge, fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de B.T., P.R., T.M., R.V., A.G., V.V. şi B.R. împotriva Hotărârii din 10 septembrie 2009 a Plenului C.S.M., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 451/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 454/2010. Contencios → |
|---|
