ICCJ. Decizia nr. 4546/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4546/20 11
Dosar nr. 830/36/2010
Şedinţa publică de la 5 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 315/CA/2010 pronunţată la data de 29 septembrie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia tardivităţii acţiunii formulate de reclamanta SC A. SRL Constanţa în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Guvernul României, acţiune al cărei obiect îl constituie obligaţia de a face.
Totodată, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale în ceea ce priveşte cererea de obligare la emiterea unei hotărâri de Guvern şi, admiţând excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu Guvernul României.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în cursul lunii mai 2009 reclamanta SC A. SRL a înştiinţat Primăria comunei Topraisar în legătură cu pagubele suferite de pe urma secetei excesive şi persistente pentru culturile de grâu, orz, orzoaică şi rapiţă, înfiinţate în cursul anului agricol 2008-2009, la sesizarea primăriei şi pe baza documentaţiei primite, Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Constanţa întocmind o situaţie centralizatoare, ce a fost avizată de Instituţia Prefectului, situaţie ce a fost înaintată Ministerului Agriculturii.
Mai reţine instanţa de fond că Ministerul Agriculturii la rândul său a întocmit o informare cu privire la efectele fenomenului de secetă, pe care a înaintat-o secretariatului General al Guvernului cu adresa din 30 septembrie 2009, propunând „declararea stării de calamitate”, estimându-se un efort bugetar de 810 miliarde ROL, propunere ce nu a fost avizată favorabil de Guvern.
Cât priveşte excepţia tardivităţii formulării acţiunii, Curtea a constatat că nu este întemeiată, acţiunea fiind formulată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 lit. a) din Legea nr. 554/2004, calculat de la data de 9 iunie 2010, când pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a răspuns la plângerea prealabilă formulată de reclamantă, iar acţiunea a fost introdusă la 16 iunie 2010.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prima instanţă a reţinut că aceasta este întemeiată, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale neavând competenţa de a emite hotărârea de Guvern de declarare a stării de calamitate, iar în lipsa unei astfel de hotărâri aceasta nu are nici calitatea de a achita despăgubirile solicitate.
Şi excepţia lipsei plângerii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, excepţie ridicată de Guvernul României a fost considerată întemeiată de către instanţa de fond, socotind că cererea de a fi obligat Guvernul României să adopte o hotărâre de declarare a stării de calamitate naturală, excede limitelor şi procedurilor consacrate prin Legea nr. 381/2002, tratarea lor trebuind să se facă prin prisma procedurilor de drept comun, aplicabile în materia de contencios administrativ, printre acestea regăsindu-se şi cea prevăzută de art. 7 din Legea contenciosului administrativ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC A. SRL Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, criticile formulate fiind, în esenţă, următoarele:
- instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României invocată de acesta prin întâmpinare, faţă de capătul 2 din acţiune privind obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor materiale pentru calamităţile naturale care au afectat culturile în vara anului 2009;
- a fost admisă, în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale în cererea privind obligarea la emiterea hotărârii de guvern.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 381/2002 acestui pârât îi revenea obligaţia de a sesiza Guvernul României pentru a constata o anumită zonă ca afectată de calamitate naturală, pe baza documentaţiilor primite de la direcţiile de agricultură judeţene, numai în urma acestei sesizări putând fi emisă hotărâre de guvern.
Or, susţine recurenta-reclamantă Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu a întocmit documentaţia necesară şi nu a înaintat-o către Guvern pentru ca acesta să emită hotărârea de constatare a zonei calamitate.
- instanţa de fond nu a analizat calitatea procesuală pasivă a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi prin raportare la cel de-al doilea capăt de cerere, respectiv obligarea la plata sumei solicitată cu titlu de despăgubiri, calitate procesuală care este dată chiar de dispoziţiile Legii nr. 381/2002 şi a normelor de aplicare a acesteia.
Nu Direcţia Agricolă a judeţului Constanţa ar avea calitatea de a plăti despăgubirile rezultate din calamităţi, astfel cum eronat susţine Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, arată recurenta, ci chiar ministerul are această obligaţie potrivit art. 7 din Legea nr. 381/2002 potrivit căruia „administrarea, utilizarea şi gestionarea sumelor pentru despăgubirea producătorilor agricoli se face de către Ministerul Agriculturii”.
Numai plata acestor despăgubiri, potrivit Normelor de aplicare a legii, art. 18 alin. (2), se face „de Ministerul Agriculturii, prin direcţiile generale pentru agricultură, după aprobarea hotărârii Guvernului prin care zona respectivă este declarată calamitată”.
- instanţa de fond a admis în mod greşit excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată în contradictoriu cu Guvernul României, neţinând seama de dispoziţiile Legii nr. 381/2002 şi de plângerea prealabilă adresată Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale la 26 mai 2010 şi soluţionată negativ de acesta prin adresa din 9 iunie 2010.
Recurenta-reclamantă consideră suficientă plângerea prealabilă adresată Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, acesta fiind cel care trebuia să întocmească documentaţia necesară prevăzută de Legea nr. 381/2002 şi să sesizeze Guvernul României în vederea emiterii hotărârii respective.
- instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe motivele invocate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale prin întâmpinare, şi anume, prin raportare la lipsa unei hotărâri de Guvern care să constate zona calamitată şi respectiv legat de faptul că nu ar fi aplicabilă în cauză Legea nr. 381/2002.
O.G. nr. 14/2010, nu este aplicabilă în cauză, deoarece calamităţile au avut loc în anul 2009, aplicându-se astfel dispoziţiile Legii nr. 381/2002, lege care nu este în contradictoriu cu liniile directoare comunitare, privind ajutoarele de stat în sectorul agricol şi forestier 2007-2013 şi ale Regulamentului nr. 1857/2006 de aplicare a art. 87 şi 88 din Tratatul de aderare.
Se solicită admiterea recursului şi casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Intimatul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca legală şi temeinică.
Analizând recursul formulat, prim prisma criticilor formulate, cât şi în baza art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că este întemeiat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
Astfel, cum corect a stabilit şi instanţa de fond, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie: 1) obligarea pârâtelor la emiterea unei hotărâri de Guvern prin care să se declare stare de calamitate naturală în zonele agricole din judeţul Constanţa, de pe raza localităţilor T. şi A., în care culturile de grâu, rapiţă, orz şi orzoaică au fost afectate în proporţie de peste 30% din producţie, de seceta prelungită din vara anului 2009; 2) obligarea la plata sumei de 246.441,76 RON despăgubiri materiale pentru calamităţile naturale care au afectat total sau parţial culturile de grâu, rapiţă, orz şi orzoaică în vara anului 2009 şi 3) obligarea pârâţilor la plata unor penalităţi de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiei de plată a calamităţilor solicitate, parte în cauză fiind Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, cât şi Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului.
Cererea de chemare în judecată a celor doi pârâţi a fost făcută de recurenta-reclamantă, avându-se în vedere dispoziţiile Legii nr. 381/2002, care în art. 14 prevede că „Ministerului Agriculturii îi revine obligaţia de a sesiza Guvernul României pentru a constata o anumită zonă ca afectată de calamităţi naturale, pe baza documentaţiei primite de la direcţiile de agricultură judeţene”.
Cu alte cuvinte, nu se poate adopta o hotărâre de Guvern care să constate zona calamitată solicitată de recurenta-reclamantă, dacă nu se înaintează la guvern, de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale documentaţia necesară, depusă iniţial la direcţiile judeţene agricole, pentru a se constata calamitatea.
În aceste condiţii, este evident că chemarea în judecată a Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale s-a făcut pentru a fi obligat să înainteze documentaţia necesară consacrării zonelor calamitate prin hotărârea de Guvern, iar a Guvernului României pentru a emite hotărârea prin care să se declare calamitate zonele respective.
Numai după emiterea hotărârii de Guvern în acest sens, s-ar putea pune şi problema plăţii despăgubirilor rezultate din calamităţi, obligaţie ce cade în sarcina Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Deci, fiecare dintre cei doi pârâţi, intimaţi în recurs, chemaţi în judecată, nu sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile prevăzute în cererea de chemare în judecată, ci numai în funcţie de atribuţiile ce le sunt date prin lege, astfel încât în mod greşit instanţa de fond a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale numai în raport de capătul de cerere privind obligarea la emiterea hotărârii de Guvern.
Pe de altă parte, respingând acţiunea formulată, faţă de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale pentru lipsa calităţii procesuale pasive raportat la cererea de obligare la emiterea hotărârii de Guvern, prima instanţă, astfel cum corect susţine recurenta-reclamantă, nu a analizat calitatea procesuală pasivă şi prin raportare la cel de-al doilea capăt de cerere, respectiv obligarea la plata sumei solicitată cu titlu de despăgubiri, lăsând practic nesoluţionat acest capăt de cerere.
Cât priveşte excepţia neîndeplinirii plângerii prealabile în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, instanţa de fond a considerat greşit că este întemeiată şi a respins acţiunea ca inadmisibilă faţă de acest pârât.
Recurenta-reclamantă, după parcurgerea procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 381/2002, în vederea acordării despăgubirilor în cuantum de 246.441,76 RON, demersuri care nu au avut nici un rezultat, s-a adresat cu plângere prealabilă Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, la data de 9 iunie 2010, acesta formulând răspuns în data de 16 iunie 2010.
Deşi, conform practicii Înaltei Curţi, procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea contenciosului administrativ nu mai este necesară, atâta timp cât recurenta-reclamantă a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 381/2002, totuşi această procedură a fost îndeplinită în raport cu Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, ea fiind valabilă şi în raport cu Guvernul României.
Nici nu se putea pretinde recurentei-reclamante să îndeplinească procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea contenciosului administrativ faţă de Guvernul României, de vreme de acesta nu poate trece la emiterea unei Hotărâri de Guvern prin care să declare starea de calamitate, în lipsa sesizării sale de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, sesizare însoţită de întreaga documentaţie necesară stabilirii calamităţii.
Astfel cum corect susţine recurenta-reclamantă, numai dacă ar fi existat deja o hotărâre de guvern emisă şi prin care să se fi acordat despăgubiri numai parţial, atunci, atacând acea hotărâre de Guvern, ar fi fost necesară parcurgerea procedurii prealabile.
Or, în speţă, recurenta-reclamantă a cerut obligarea Guvernului de a emite un act normativ care să aibă la bază propunerea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale: de a se constata producerea calamităţilor şi deci, plângerea prealabilă trebuie adresată autorităţii îndrituite să sesizeze Guvernul României, în speţă, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Rezultă astfel, ca o consecinţă a celor expuse, că soluţionând cauza pe excepţii şi nu pe fondul ei, prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală şi netemeinică, fiind aplicat greşit textul de lege prevăzut de art. 7 din Legea contenciosului administrativ, astfel că se impune admiterea recursului în baza art. 312 C. proc. civ., casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Rejudecând cauza pe fond, prima instanţă va analiza criticile formulate de recurenta-reclamantă sub toate aspectele, inclusiv cel privind înaintarea documentaţiei de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale către Guvernul României, recurenta-reclamantă pretinzând că aceasta nu a fost înaintată şi nu a fost sesizat Guvernul României pentru a emite hotărâre de Guvern, deşi din adresa din 9 iunie 2010 (răspunsul la plângerea prealabilă) ar rezulta că această procedură a fost iniţiată de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, dar că nu a fost avizată favorabil de Guvernul României.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinţei nr. 315/CA din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, precum şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4412/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4561/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
