ICCJ. Decizia nr. 4801/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4801/2010
Dosar nr. 8200/2/200.
Şedinţa publică din 19 octombrie 2011
Asupra recursurilor de faţă.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe.
Reclamanta P.E.A. a formulat, în dosarul nr. 2652/116/2008 al Tribunalului Călăraşi, în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Călăraşi, Guvernul României şi Consiliul Local al Municipiului Călăraşi, excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 44 din 28 martie 2001, emisă de Consiliul Local Călăraşi privind completarea HCL nr. 78 din 01 septembrie 1999, ca fiind adoptată cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie de dobândire a proprietăţii, precum şi a HG nr. 1349 din 27 decembrie 2001, privind atestarea domeniului public al judeţului Călăraşi, municipiilor, judeţelor şi comunelor, numai cu privire la trecerea în domeniul public al judeţului Călăraşi a imobilului situat în str. I. nr. 7 şi a imobilului situat în Călăraşi, str. P nr. 4.
În motivarea excepţiei de nelegalitate, reclamanta a arătat că, prin Decizia nr. 3669 din 02 iulie 1957, Sfatul Popular al Oraşului Călăraşi a trecut în administrarea IGO Călăraşi imobilul autorului său, H. pe baza unei adrese a sfatului popular raional Călăraşi, prin care se face cunoscut că s-au efectuat formele necesare pentru naţionalizarea imobilului situat în oraşul Călăraşi, str. I. nr. 7, pe motivul că proprietarul este plecat în Grecia.
În baza acestei decizii, prin HCL nr. 44 din 28 martie 2001, s-a hotărât completarea inventarului bunurilor ce aparţin domeniului public, cu imobilul situat în str. I. nr. 7.
În acelaşi mod abuziv, şi profund nelegal s-a procedat şi cu imobilul situat în Călăraşi, str. P. nr. 4.
A susţinut reclamantul că, pentru ca titlul să fi fost valabil, trebuia să existe un act de trecere în proprietatea statului, fie de naţionalizare, fie de expropriere cu dreaptă despăgubire, ceea ce nu rezultă din actele depuse de către pârâtă.
In atare condiţii, nu există un suport legal în ceea ce priveşte adoptarea HCL nr. 44/2001 privind completarea inventarului bunurilor care aparţin domeniului public Călăraşi.
Prin încheierea de şedinţă din data de 09 decembrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 2652/116/2008 al Tribunalului Călăraşi, s-a dispus disjungerea excepţiei de nelegalitate a HG nr. 1349 din 27 decembrie 2001 şi nr. 44 din 28 martie 2001 a Consiliului Local Călăraşi şi declinarea competenţei materiale de soluţionare a lor, către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, unde cauza a fost înregistrată sub nr. 2652/116/2008.
Pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Călăraşi a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a hotărârilor atacate.
Prin sentinţa civilă nr. 1024 din 11 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 2652/116/2008 s-a disjuns excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local Călăraşi nr. 44 din 28 martie 2001 de excepţia de nelegalitate a HG nr. 1349/2001, s-a admis excepţia necompetenţei materiale în privinţa excepţiei de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local Călăraşi nr. 44 din 28 martie 2001 şi s-a declinat competenţa de soluţionare a acestei excepţii de nelegalitate în favoarea Tribunalului Călăraşi, secţia contencios administrativ şi fiscal. De asemenea, s-a dispus formarea unui nou dosar pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate a HG nr. 1349/2001, urmând ca noul dosar să se repartizeze aceluiaşi complet, dosar ce a primit numărul 8200/2/2009, cu primul termen de judecată la data de 16 septembrie 2009.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 4154 din 26 octombrie 2010 a respins excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia de nelegalitate a HG nr. 1349 din 27 decembrie 2001, formulată de reclamanta P.E.A.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, Curtea a constatat că această excepţie este neîntemeiată, întrucât prevederile art. 4 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004 consacră în mod expres posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate în privinţa actelor administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, situaţie care se regăseşte în prezenta cauză iar problema aplicării sau inaplicării unui text de lege la o situaţie dată ţine de fondul cauzei, iar nu de admisibilitatea acţiunii
Pe fondul excepţiei de nelegalitate, Curtea a reţinut că după cum a stabilit şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin practica sa, în aplicarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, prin raportare la Convenţia europeană a drepturilor omului şi la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi la jurisprudenţa C.E.D.O. şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, se înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Soluţia de înlăturare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 are în vedere respectarea principiilor securităţii actelor juridice şi dreptului la un proces echitabil, consacrate în special de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Distinct de acest aspect prima instanţă a mai apreciat că HG nr. 1349 din 27 decembrie 2001 a fost emisă cu respectarea legii, respectiv art. 21 din Legea nr. 213/1998 şi art. 108 din Constituţie, în condiţiile în care, pe de o parte, imobilul din Călăraşi, (actualmente, potrivit actelor dosarului, Hanul Pieţei aparţinând de Piaţa Agroalimentară Călăraşi) a trecut în proprietatea statului prin sentinţa civilă nr. 4941 din 30 decembrie 1953 a Tribunalului popular Călăraşi (fila 275 dosar), conform art. 1 din Decretul nr. 111/1951, precum şi în administrarea întreprinderii de Gospodărire Orăşenească Călăraşi, conform Deciziei 3240 din 15 mai 1956 a Sfatului Popular al Oraşului Călăraşi(fila 192), imobilul din Călăraşi, (actualmente, potrivit actelor dosarului, clădirea Taxe şi Impozite Locale aparţinând Primăriei municipiului Călăraşi) a trecut în proprietatea statului tot prin naţionalizare, precum şi în administrarea întreprinderii de Gospodărire Orăşenească Călăraşi, conform Deciziei 3669 din 02 iulie 1957 a Sfatului Popular al Oraşului Călăraşi (fila 191), reclamanta nedovedind, în nici un fel că ar fi solicitat şi obţinut, pe calea dreptului comun, anularea sau, după caz, desfiinţarea acestor acte, care nu fac obiectul prezentei cauze de contencios administrative.
2. Recursul exercitat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, a formulat recurs reclamantă P.E.A.
Recurenta a susţinut, în esenţă că în mod greşit prima instanţă a făcut trimitere la soluţia de principiu din 26 mai 2008 a I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin raportare la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene precum şi la jurisprudenţa CEDO şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, în sensul că excepţia de nelegalitate este fără fundament legal iar dispoziţiile art. 4, alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, sunt în concordanţă cu respectarea principiilor securităţii juridice şi dreptului la un proces echitabil, consacrate în special de art. 6 din CEDO.
A susţinut reclamanta că motivarea instanţei de fond este tributară în raport de motivele excepţiei de nelegalitate, care nu au fost avute în vedere în motivarea hotărârii, motivarea fiind una de principiu care statuează de fapt şi ordonează dispoziţiile instanţei supreme cât şi a reglementărilor internaţionale.
Totodată, recurenta reclamantă a arătat că la dosarul cauzei nu a fost depus nici anexa pretinsului act de naţionalizare, a respectivului imobil. Motivarea că nu s-a obţinut anularea, desfiinţarea actelor de trecere în proprietatea statului a bunurilor imobile reclamate, adică a imobilului situat in str. I., nr. 7 si str. P. nr. 4, nu este susţinută, întrucât ceea ce s-a dedus judecaţii, prin excepţia de nelegalitate este faptul că statul român a dispus, printr-un act administrativ, trecerea în proprietatea statului a proprietăţii particulare cu încălcarea dispoziţiilor art. 1-3, pct. 1-4 din Legea nr. 213/1998 R precum şi a OUG nr. 206/2000.
Simpla motivare că HG a fost emisă cu respectarea legii, nu este convingătoare, întrucât nu instanţa nu stabileşte dacă în raport de inventarierea făcută de către Consiliul Local Călăraşi, înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, aceasta este legala sau nu.
În legătura cu prima motivare a instanţei de fond recurenta a arătat că nu are legătura cu excepţia de nelegalitate, întrucât soluţia de principiu a I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, stabileşte posibilitatea revendicării bunurilor imobile intrate in patrimoniul statului sub orice forma şi prin acţiunea de drept comun.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Este necontestat, în cauză, că excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta P.E.A. vizează HG nr. 1349/2001, prin care s-a atestat la domeniul public al Judeţului Călăraşi, imobilul din Călăraşi, şi imobilul din Călăraşi, str. I. nr. 7 şi că această hotărâre are caracterul unui act administrativ unilateral, emis de autoritatea publică competentă înainte de data la care Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a intrat în vigoare.
In legătură cu această categorie de acte juridice, prin dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificate prin Legea nr. 262/2007 s-a prevăzut că legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din actul normativ modificator s-a prevăzut că excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.
Este adevărat că referitor la textele legale mai sus enunţate, Curtea Constituţională a reţinut că ele sunt conforme cu normele constituţionale, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 şi art. 44. Dar, în procesul de aplicare la speţă a dispoziţiilor legale incidente cauzelor cu a căror soluţionare este investit, adică a celor cuprinse în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, respectiv art. II alin. (2)) teza finală din Legea nr. 262/2007 ce constituie temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, îi revine judecătorului naţional, rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (astfel cum este cazul Convenţiei Europene a Dreptului Omului) şi pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţe comunitare.
În calitate de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, judecătorul naţional are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei) asigurându-le preeminenţe faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără a fi nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor (mutatis mutandis,Vermeire C/a Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr.214-C, p 84, § 26), (CEDO, Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu c/a României/ nr. 2) (Cererea nr. 71525/01), § 103, în Monitorul Oficial nr. 830 din 5 decembrie 2007. La rândul său, Curtea de Justiţie de la Luxemburg a reţinut în legătură cu rolul ce revine judecătorului naţional că „este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii să fie pe deplin luat în considerare" (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C -383/06 şi C - 385/06).
De aceea, în exercitarea rolului ce revine judecătorului naţional, ca prim judecător convenţional şi comunitar, prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la practica CEDO (blocul de convenţionalitate), precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, se reţine că în mod întemeiat, prin luarea în considerare a practicii constante a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond a procedat la înlăturarea dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior datei la care legea respectivă a intrat în vigoare, apreciind că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale, convenţionale şi comunitare, a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului, şi a respins excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr. 1656 din data de 26 august 1996 emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei.
In mod evident, normele legii organice în discuţie, în măsura în care permit cenzurarea actelor administrative cu caracter individual emise anterior datei de 6 ianuarie 2005, nesocotesc dreptul persoanei la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de practica CEDO, inclusiv de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice, care este implicit totalitatea articolelor Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beianu C/a României § 39). Or, sub aspectul posibilităţii de cenzurare a legalităţii unui act juridic, CEDO a reţinut că posibilitatea de a anula fără limită în timp, o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice (CEDO, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu C/a României, § 62, în Monitorul Oficial nr. 414 din 31 august 2000), iar în opinia separată la această hotărâre a fost introdusă o nuanţare sub acest aspect, în sensul că „ atunci când încălcarea acestui principiu (al securităţii raporturilor juridice) se datorează posibilităţi de a anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată, încălcarea trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie, garantat de art. 6 din Convenţie". Validitatea argumentelor CEDO este susţinută, în cauză, de similitudinea de efecte juridice existentă între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ ce nu mai poate fi revocat de către autoritatea emitentă, definitivat prin neutilizarea mijloacelor de atac prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Se observă, prin raportare la specificul litigiului, că şi Curtea de Justiţie de la Luxemburg a reţinut, cu privire la posibilitatea de invocare a excepţiei de nelegalitate a unor acte emise de instituţiile comunitare că, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acţiunii, trebuie să accepte faptul că i se va putea opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.
Ţinând seama de considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, constată că motivele de recurs invocate în cauză nu sunt întemeiate şi că hotărârea atacată este legală, astfel că se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.E.A. împotriva sentinţei nr. 4154 din 26 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 467/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4819/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
