ICCJ. Decizia nr. 4819/2010. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Cerere de ajutor public judiciar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4819/2010
Dosar nr. 4997/1/2011
Şedinţa publică din 19 octombrie 2011
Asupra recursurilor de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe.
Prin acţiunea înregistrată la data de 12 noiembrie 2008, sub nr. 2285/40/2008 la Tribunalul Botoşani, secţia comercială şi contencios administrativ, reclamanţii R.G.D., H.C., H.N., I.A., P.D., N.I., E.G.L., S.E., A.I.E., M.M., L.I., M.C., I.S., M.R., P.M., E.V., B.E., T.C.M., N.N., D.M.M., I.V., G.P., N.D., V.O.A., O.C., J.V., M.M.B., B.C., M.A.E., T.E., D.E., N.T., L.(T.A.), S.D.N., P.M.M., C.I.K., T.C.M. şi C.D. au chemat în judecată pe pârâta Casa Naţională de Pensii Bucureşti, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispun obligarea pârâtei la plata suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare in procent de 25%, drepturi prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, sume calculate şi actualizate conform indicelui de inflaţie la data plăţii, începând cu data de 01 ianuarie 2004 şi în continuare pentru viitor, obligarea pârâtei să opereze modificările prevăzute de lege referitoare la încadrarea şi stabilirea drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor publici.
Prin sentinţa nr. 1195 din 12 noiembrie 2008 Tribunalul Botoşani a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa nr. 402 din 4 februarie 2009 a respins ca rămasă fără obiect acţiunea în ceea ce priveşte pe reclamanţii R.G.D., H.C., H.N. şi I.A. şi ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor P.D., N.I., E.G.L., S.E., A.I.E., M.M., L.I., M.C., I.S., M.R., P.M., E.V., B.E., T.C.M., N.N., D.M.M., I.V., G.P., N.D., V.O.A., O.C., J.V., M.M.B., B.C.,M.A.E., T.E., D.E., N.T., L.(T.A.), S.D.N., P.M.M., C.I.K., T.C.M. şi C.D.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că în aplicarea art. 29 din Legea nr. 188/1999, care prevede că pentru activitatea desfăşurată funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului şi suplimentul gradului, A.N.F.P. a elaborat un proiect de act normativ privind salarizarea funcţionarilor publici, însă acest proiect nu a fost promovat până în prezent, astfel că nu există bază legală pentru calcularea, cuantificarea şi acordarea suplimentului postului şi a suplimentului gradului.
A mai reţinut prima instanţă că în condiţiile în care nu este reglementată modalitatea de calcul a acestor drepturi, acordarea acestora presupune pe de o parte obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar pe de altă parte eventuala cuantificare de către instanţă ar reprezenta o nesocotire a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/2008, în sensul că instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă.
Cu privire la cererea reclamanţilor R.G.D., H.C., H.N. şi I.A., Curtea a reţinut că a rămas fără obiect având în vedere că aceşti reclamanţi şi-au valorificat drepturile pe rolul Tribunalului Botoşani, care a pronunţat sentinţa nr. 486 din 16 aprilie 2008.
Prin Decizia nr. 3581 din 25 iunie 2010 pronunţată în dosarul nr. 4086/40/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţii R.G.D., H.C., H.N. şi I.A., a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe reţinând că, în ceea ce priveşte pe aceşti recurenţi în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea ca rămasă fără obiect întrucât prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat acordarea drepturilor pentru perioada 01 ianuarie 2004 şi până la pronunţarea instanţei, or sentinţa nr. 486 din 16 aprilie 2008 a Tribunalului Botoşani a vizat o altă perioadă.
În rejudecare Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 5249 din 22 decembrie 2012 a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că dispoziţiile legale referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în perioada 2004-2006 prin OUG nr. 92/2004 şi prin OG nr. 2/2006.
Mai mult, a apreciat Curtea, plata acestor drepturi a fost suspendată de legiuitor, deoarece bugetul de stat a fost deficitar, iar bugetul asigurărilor sociale de stat este unul auster şi prin urmare nu se puteau acorda aceste drepturi, iar legiuitorul prevăzând măsura suspendării acestora (iar nu neacordarea), rezultă faptul că drepturile salariale anterior menţionate vor fi acordate la o dată ulterioară, în momentul în care bugetul va permite acest lucru.
2. Recursul exercitat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenţii au susţinut, în esenţă, că motivaţia primei instanţe în sensul că aceste drepturi nu se pot acorda întrucât bugetul este deficitar, este în contradicţie cu normele şi principiile de drept.
Mai mult drepturile obţinute de funcţionarii publici prin unica modalitate legitimă disponibilă într-un stat democratic, respectiv prin acţiuni în justiţie, reprezintă arierate ca urmare a anilor în care aceste persoane au fost private abuziv de aceste drepturi.
Au susţinut recurenţii că suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare sunt drepturi prevăzute de art. 29 din Legea nr. 188/1999 şi că în calitate de funcţionari publici, având în vedere dispoziţiile imperative ale art. 38 şi art. 39 C. muncii, nu pot renunţa la acestea, limitarea lor fiind lovită de nulitate.
Au invocat totodată prevederile art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţia României potrivit cărora "exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii , a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav şi prevederile art. 1 din OUG nr. 137/2000.
Au mai susţinut recurenţii că prima instanţă a încălcat prevederile Protocolului adiţional 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurente, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurata, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază;sporul pentru vechime în muncă;suplimentul postului; suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariate, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005 şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Insă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5, intitulat „Drepturi şi îndatoriri", din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din această lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici, în vigoare pentru perioada în care recurenţii-reclamanţi solicită plata drepturilor, în calitate de funcţionari publici în cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teoria recurenţilor şi a obliga autoritatea să le acorde acestora suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, limitate constituţional la aplicarea legii pozitive, precum şi cu substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adopta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Totodată, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar recurenţii-reclamanţi nu au o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, Decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
Aşadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamanţi la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei CEDO, o creanţă care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La pronunţarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M.Of., Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
In consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.G.D., H.C., H.N., I.A., P.D., N.I., E.G.L., S.E., A.I.E., M.M., L.I., M.C., I.S., M.R., P.M., E.V., B.E., T.C.M., N.N., D.M.M., I.V., G.P., N.D., V.O.A., O.C., J.V., M.M.B., B.C.,M.A.E., T.E., D.E., N.T., S.D.N., P.M.M., C.I.K., T.C.M. şi C.D. împotriva sentinţei nr. 5249 din 22 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4801/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4839/2010. Contencios → |
|---|
