ICCJ. Decizia nr. 4839/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4839/2010
Dosar nr. 93/83/2010
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Satu Mare, reclamanta SA S. - Satu Mare a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.R.R. scutirea de la plata taxei radio de la data de 01 ianuarie 2010.
Prin sentinţa nr. 167/CA din 10 martie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis excepţia de necompetenţă materială a tribunalului invocată din oficiu şi a declinat în favoarea Curţii de Apel Oradea competenţa de soluţionare a acţiunii.
La termenul de judecată din 6 octombrie 2010, Curtea de Apel Oradea din oficiu, a pus în discuţia părţilor excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din HG nr. 977/2003 vizavi de dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 şi a dispus citarea în cauză în calitate de pârât a Guvernului României.
Prin Sentinţa nr. 338 din 15 decembrie 2010, Curtea de Apel Oradea a constatat nelegalitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din HG nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi a admis acţiunea formulată de reclamanta SA S. Satu Mare în contradictoriu cu pârâţii S.R.R. şi Guvernul României, dispunând scutirea reclamantei de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, în situaţia în care nu este beneficiară a acestui serviciu, începând cu data de 01 ianuarie 2010.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă că din coroborarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din HG nr. 977/2003 cu dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, rezultă că faptul că legiuitorul a înţeles să oblige la plata acestei taxe doar pe persoanele juridice care beneficiază de acest serviciu public de radiodifuziune şi nu pe toate persoanele juridice ce îşi au sediul în România, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestui serviciu.
Prima instanţă a evocat deciziile Curţii Constituţionale care au analizat constituţionalitatea prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, dispunând în sensul constatării constituţionalităţii acestui text normativ, câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noţiunea de beneficiar al acestor servicii publice, în sensul gramatical şi obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective.
A arătat Curtea că „beneficiarul" a fost definit ca fiind o persoană, o colectivitate sau o instituţie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acţiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituţie etc. pentru care se face o lucrare; cel care beneficiază de ceva; persoană, întreprindere, instituţie pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.
Analizând modificările aduse HG nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune prin HG nr. 1.012 din 9 septembrie 2009 pentru modificarea şi completarea HG nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, publicată în M.Of. nr. 695 din 15 octombrie 2009, instanţa de fond a concluzionat că introducerea exceptării de la plata taxei lunare de radiodifuziune pentru persoanele juridice care şi-au suspendat activitatea reflectă faptul că autoritatea emitentă a admis indirect că actul îndeplineşte exigenţele constituţionale numai în măsura în care subiectele pot fi circumscrise sferei beneficiarilor.
Referitor la obligaţia reclamantei de a depune la sediul Societăţii Române de Radiodifuziune o cerere însoţită de certificatul constatator emis de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului din care rezultă suspendarea activităţii prima instanţă a reţinut că reclamanta este însă o societate agricolă, înfiinţată în baza Legii nr. 36/1991 şi nu a Legii nr. 31/1990, astfel că nu se înregistrează la registrul comerţului, prin urmare, nu poate face dovada suspendării activităţii cu certificat emis de Oficiul Registrului Comerţului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Societatea S.R.R. şi pârâtul Guvernul României
Pârâta S.R.T. în motivarea recursului său a arătat în esenţă următoarele:
- Instanţa de fond nu a avut în vedere legalitatea prevederilor HG nr. 977/2003 art. 3 alin. (2) care au fost emise în aplicarea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, cu modificările şi completările ulterioare.
- Soluţia instanţei de fond a fost motivată prin prisma faptului că art. 3 alin. (2) din HG nr. 977/2003 impune obligativitatea plăţii taxei radio „fără nici un fel de distincţie, dacă sunt sau nu beneficiare ale serviciului public", prin acest aspect ignorându-se prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 care stabilesc obligativitatea plăţii taxei radio în sarcina persoanelor juridice în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
- Legiuitorul a instituit o prezumţie absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea deţin sau nu receptoare radio.
- Instanţa de fond a omis faptul că în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune noţiunea de „beneficiar" a primit alte valenţe, date chiar de prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.
- Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul constituţionalităţii prevederii care obligă la plata taxei, indiferent de deţinerea sau nu de receptoare.
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1930 din 2 aprilie 2009 s-a pronunţat de asemenea, în sensul că în cazul persoanelor juridice, legea nu face deosebire între cele care deţin şi cele care nu deţin receptoare radio sau Tv.
Interpretarea instanţei de fond cu privire la Deciziile Curţii Constituţionale este lipsită de logică, deoarece dacă instanţa constituţională ar fi statuat că „obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază de serviciile respective", soluţia pronunţată ar fi fost de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate.
- Un alt argument în sensul susţinerii recursului este cel al respingerii tuturor amendamentelor şi iniţiativelor legislative ce propuneau modificarea legii în sensul reţinut de instanţa de fond, respectiv de exceptare de la plata serviciilor publice de radio şi televiziune a persoanelor juridice care nu deţin receptoare radio-tv.
- Instanţa de fond nu a ţinut seama de legislaţia comunitară în materie şi de recomandările europene cu privire la taxa radio, respectiv. Protocolul de la Amsterdam anexat la Tratatul CE, Rezoluţia Parlamentului European din 25 septembrie 2008 privind concentrarea şi pluralismul mass-mediei în Uniunea Europeană; Comunicarea către membrii Comisiei pentru petiţii a Parlamentului privind petiţia nr. 095 8/2005.
- Din punct de vedere constituţional, raţiunea existenţei Societăţii Române de Radiodifuziune, ca şi fundamentul plăţii taxei radio îşi are reglementarea în dispoziţiile art. 31 alin. (5) din Constituţia României.
In motivarea recursului său - Guvernul României - a arătat în esenţă următoarele:
- Instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea/aplicarea greşită a legii, considerând că impunerea unei taxe pentru persoanele juridice indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale serviciului de televiziune este nelegală.
- In ceea ce priveşte conţinutul art. 40 alin. (3) din lege, ce constituie temei legal al emiterii hotărârii, legiuitorul a instituit o prezumţie absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea deţin sau nu receptoare radio – TV.
In accepţiunea Legii nr. 41/1994 republicată, toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor publice în discuţie, iar dispoziţiile art. 63 alin. (2) din HG nr. 977/2003 au fost emise în aplicarea şi executarea legii.
- Aceeaşi accepţiune a fost reţinută şi de Curtea Constituţională în Deciziile nr. 297/2004 şi nr. 331/2006.
- Obligativitatea plăţii taxei radio sau TV este instituită prin Legea nr. 41/1994 republicată, fiind prevăzute şi excepţiile de la plata acestor taxe, acestea fiind de strictă interpretare, instanţa nu are competenţa de a crea, de a atrage sau de a modifica dispoziţiile unei legi şi nici nu poate ca prin interpretarea normelor juridice să adauge consecinţe contrare legii.
Recurentul-pârât Guvernul României critică soluţia instanţei de fond şi sub aspectul faptului ca hotărârea a fost pronunţată în contradictoriu cu Guvernul României, în condiţiile în care reclamanta a solicitat scutirea de plata taxei de timbru doar în contradictoriu cu S.R.R., Guvernul nu a participat şi nu a fost citat în cauza având ca obiect soluţionarea pretenţiilor pe fond.
Intimata-reclamantă SA S. - Satu Mare a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Analizând cererile de recurs în raport de motivele formulate, normele legale incidente în cauză precum şi în conformitate cu art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 republicată, „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
Conform art. 40 alin. (2) din Legea nr. 41/1994 republicată, şi persoanele fizice, în calitate de beneficiari ai aceloraşi servicii, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune.
Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994 republicată nu se regăseşte o definiţie a noţiunii de „beneficiar", astfel încât sensul acestei noţiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv „cel care beneficiază de ceva" sau „autoritate, instituţie, societate, etc, pentru care se face o lucrare".
Prin Decizia nr. 297/2004 a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că „obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective".
Aceleaşi considerente au fost avute în vedere şi prin pronunţarea Deciziei nr. 331/2006 a Curţii Constituţionale.
In ceea ce priveşte jurisprudenţa Înaltei Curţi în materie, se reţine că prin Decizia nr. 4949 din 10 noiembrie 2009 s-a constatat, pe cale de excepţie, nelegalitatea dispoziţiilor art. 3 din HG nr. 977/2003.
Este adevărat că prin Decizia nr. 1930 din 2 aprilie 2009, aceeaşi instanţă a constatat legalitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din HG nr. 977/2003, îmbrăţişând astfel punctul de vedere al recurenţilor, ce nu este însă acceptat şi de prezenta instanţă.
Legislaţia comunitară şi recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să stabilească plata unor taxe radio-tv, indiferent de existenţa calităţii de beneficiar.
Aceasta reprezintă însă numai o opţiune a statului membru şi nu o obligaţie.
Prin Constituţia României nu s-a impus plata taxei radio-tv indiferent de existenţa calităţii de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie interpretate în favoarea cetăţeanului.
Înalta Curte constată că este nefondată şi critica privind pronunţarea hotărârii de fond în contradictoriu cu Guvernul României, în condiţiile în care reclamanta a solicitat scutirea de plata taxei de timbru doar în contradictoriu cu S.R.R., Guvernul nu a participat şi nu a fost citat în cauza având ca obiect soluţionarea pretenţiilor pe fond.
Procedura de soluţionare a excepţiei de nelegalitate este reglementată prin art. 4 din Legea nr. 554/2004. Astfel, în conformitate cu prevederile alin. (1) al acestui text, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea pe fond a litigiului, va sesiza prin încheierea motivată instanţa de contencios administrativ competentă care, potrivit dispoziţiilor alin. (2); se pronunţa asupra acesteia în şedinţa publică, cu citarea părţilor şi a emitentului actului administrativ.
Din actele dosarului rezultă că instanţa de fond a soluţionat excepţia de nelegalitate cu citarea emitentului actului în cauză, respectiv Guvernul României, fiind respectate astfel, atât dispoziţiile art. 85 C. proc. civ., cât şi principiul contradictorialităţii.
Se constată astfel că, prevederile art. 3 alin. (2) din HG nr. 977/2003 adaugă la prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 republicată, că motivele de recurs formulate împotriva sentinţei de fond nu sunt întrunite, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, urmează să se dispună respingerea recursurilor ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de S.R.R. şi Guvernul României împotriva sentinţei nr. 338 din data de 15 decembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4819/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 4851/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
