ICCJ. Decizia nr. 4851/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4851/2010
Dosar nr.1714/33/2010
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamanţii A.T. şi A.M., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, au solicitat obligarea acesteia în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii să numească un evaluator autorizat în vederea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în Lugoj, jud. Timiş şi să emită o decizie reprezentând titlul de despăgubire, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin Dispoziţia Primarului nr. 1427/2002 s-a dispus acordarea de despăgubiri băneşti, dosarul administrativ nr. 326/2001 în care a fost emisă Dispoziţia nr. 1427/2002 a fost transmis Instituţiei Prefectului jud. Timiş sub nr. 11161 din 25 octombrie 2005, care mai apoi a transmis dosarul Secretariatului Comisiei Centrale din cadrul Autorităţii pentru Restituirea proprietăţilor, însă nici până în prezent nu s-a efectuat plata efectivă a despăgubirilor.
Prin întâmpinare, pârâta a arătat că întârzierea numirii evaluatorului a fost determinată de faptul că în dosarul întocmit pe numele reclamanţilor nu există toate documentele necesare, acestea fiind solicitate Consiliului Judeţean Timiş prin adresa nr. 7872/CC din 23 noiembrie 2010 precum şi Primăriei Municipiului Lugoj.
Prin Sentinţa nr.493 din 17 decembrie 2010, Curtea de Apel Cluj a admis cererea formulată de reclamanţii A.T. şi A.M., împotriva pârâtului Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor , a obligat pârâtul să numească un evaluator autorizat care să efectueze lucrarea de specialitate în vederea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii pentru imobilul din Lugoj, jud. Timiş şi să emită pentru reclamanţi o decizie reprezentând titlul de despăgubire, ţinând cont de valoarea stabilită prin raportul de evaluare.
Totodată, Curtea de Apel Cluj a obligat pârâtul să achite reclamanţilor suma de 1488 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că deşi Legea specială nr. 247/2005 legiuitorul nu instituie un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluţionare a cererilor de retrocedare, totuşi având în vedere data emiterii dispoziţiei nr. 1427, respectiv 28 august 2002, este evident refuzul nejustificat al autorităţii pârâte de a-i soluţiona cererea într-un termen rezonabil, respectiv prin neemiterea deciziei în termenul menţionat.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că justificarea autorităţii prin invocarea caracterului aleatoriu al soluţionării dosarelor nu este întemeiată, necesară, legală şi proporţională cu scopul urmărit, şi deşi Decizia autorităţii administrative de opţiune a soluţionării dosarelor ar putea fi justificată de un scop legitim, metodele şi mijloacele de soluţionare prin introducerea elementului aleatoriu nu sunt adecvate şi necesare.
In ceea ce priveşte lipsa documentelor din dosarul reclamanţilor, invocată de pârâtă, ce ar fi împiedicat desfăşurarea procedurii, prima instanţă a constatat că cele două cereri sunt datate cu data de 23 noiembrie 2010, după ce pârâta a primit citaţia din prezenta cauză, în data de 08 noiembrie 2010, existând astfel temerea că acele demersuri au fost justificate, în principal, de faptul acţionării în judecată a pârâtei.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de apel a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Printr-o primă critică din recurs, recurenta-pârâtă critică soluţia pronunţată de Curtea de apel, arătând că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire se poate face numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, urmând ca dosarul să fie soluţionat, conform celor stabilite prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, în ordinea de înregistrare a dosarelor, ce are ca raţiune asigurarea unei proceduri unice şi corecte pentru toate persoanele aflate în situaţii similare.
Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond în mod greşit a soluţionat cauza reţinând încălcarea principiului termenului rezonabil, deşi soluţionarea dosarului de despăgubire al reclamantelor urmează procedura stabilită prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 pentru a nu se încălca principiul egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite.
In ceea ce priveşte dispoziţia instanţei care vizează obligarea recurentului-pârât la trimiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul din Lugoj, jud. Timiş, se arată, în esenţă, că această măsură a fost dispusă iară a se ţine seama de faptul că la dosar nu există înscrisuri suficiente pentru individualizarea acestui imobil, sub aspectul suprafeţei şi descrierea imobilului notificat.
Se mai arată în motivele de recurs că scopul Comisie Centrale este acela de a acorda despăgubiri juste şi rezonabile persoanelor care au dreptul la astfel de despăgubiri, evitând astfel acordarea unor despăgubiri pentru imobile care pot fi restituite în natură.
Susţine recurenta că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile unui refuz nejustificat, aşa cum a fost acesta reglementat prin dispoziţiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, întrucât prin răspunsul adresat reclamanţilor, le sunt aduse la cunoştinţă detaliile în legătură cu procedura de soluţionare a dosarelor, fără a conţine e exprimare neechivocă a intenţiei de a nu respecta prevederile legale reprezentând titlul de despăgubire.
Recurenta-pârâtă critică soluţia instanţei de fond şi sub aspectul obligării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1488 lei, apreciind că onorariul este nepotrivit de mare faţă de munca avocatului depusă în soluţionarea cauzei.
Totodată, recurenta-pârâtă arată că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în nume propriu, fiind o entitate fără personalitate juridică, fără buget propriu.
Analizând cauza, în limita criticilor din recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
In mod corect, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat recurentul-pârât să transmită dosarul către evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare pentru imobilul situat în situat în Lugoj, jud. Timiş, aceasta fiind o etapă premergătoare emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Criticile care vizează această soluţie sunt nefondate întrucât Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al legii menţionate anterior are ca atribuţie doar verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, ori, acest aspect nu a fost contestat, refuzându-se trimiterea dosarului către evaluator cu motivarea că nu există înscrisuri suficiente pentru individualizarea imobilului situat în Lugoj, jud. Timiş .
Ori, dacă recurentul-pârât avea astfel de nelămuriri şi aprecia că Dispoziţia nr. 1427/2002 nu este însoţită de documentele menţionate la pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin HG 1095/2005, putea fie să restituie dosarul autorităţii emitente, fie să solicite lămuriri de natură a furniza informaţiile pe care le considera necesare evaluării. După cum se constată, recurentul-pârât nu a adoptat o astfel de atitudine, ci a stat în pasivitate în ceea ce priveşte parcurgerea etapelor procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi, urmare a Dispoziţiei nr. 1427/2002 .
De asemenea, susţinerile recurentului-pârât în sensul că evaluarea nu se poate realiza în lipsa unor înscrisuri referitoare la individualizarea imobilului notificat nu poate fi reţinută, fiind corecte aprecierile primei instanţe în acest sens. Datele de care pretinde că are nevoie pentru a iniţia procedura de evaluare sunt în realitate informaţii pe care le poate obţine şi evaluatorul în teren.
Soluţia instanţei de fond se impune şi pentru că, prin netrimiterea dosarului la evaluator şi implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de data înregistrării dosarului la Comisie şi data analizei acestuia, este evidentă depăşirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Pârâtei, Comisia Centrală, îi revin fără putinţă de tăgadă obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
Înalta Curte constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluţiei pronunţate de prima instanţă, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi inexistenţa unei culpe a autorităţii în derularea acesteia.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condiţiile în care calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri a fost stabilită prin Dispoziţia nr. 1427/2002, iar dosarul a fost înregistrat sub numărul 11161 din 25 octombrie 2005 la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conferă consistenţă concluziei instanţei de fond, în sensul că pârâta a tergiversat soluţionarea dosarului în mod nejustificat fiind încălcat principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond întemeiat a reţinut că, prin conduita manifestată în soluţionarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, a cărui incidenţă nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale şi desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor nu conferă suport susţinerilor autorităţii publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituţia României, normele naţionale cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să contravină principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice.
Referitor la critica privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată aceasta este nefondată, fiind lipsită de relevanţă lipsa personalităţii juridice, invocată de pârâtă, întrucât aceasta are capacitate de drept administrativ, astfel că în mod corect instanţa de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenţii.
Totodată, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., reducerea cheltuielilor de judecată până la suma de 1488 lei, fiind justificată în raport de complexitatea speţei.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală şi temeinică, neexistând motive de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 493 din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenta la 2480 lei cheltuieli de judecată către intimaţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4839/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4852/2010. Contencios → |
|---|
