ICCJ. Decizia nr. 4852/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4852/2010
Dosar nr.1197/42/2010
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, reclamanţii O.P., O.V., C.S., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, au solicitat obligarea acesteia de a le recunoaşte dreptul la despăgubiri pentru imobilul (construcţie şi teren) situat în Ploieşti jud. Prahova şi, în acest sens, de a transmite dosarul evaluatorului sau societăţii de evaluare în vederea întocmirii raportului de evaluare, precum si obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
In motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin Dispoziţia nr. 3179 din 31 mai 2006 a Primăriei Municipiului Ploieşti, prin primar, atât familiei O.P. şi O.V., cât şi lui C.S., li s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru cota de 1/3 din imobilul situat în Ploieşti, jud. Prahova, dispoziţie care, împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii sale, au fost trimise la Comisia Centrală pentru Stabilirea Drepturilor în vederea evaluării bunului imobil şi emiterii deciziei ce reprezintă titlul de despăgubire.
Au mai arătat reclamanţii că dosarul a fost predat autorităţii centrale, fiind înregistrat în cursul anului 2006, fiind şi în prezent în aşteptare, această autoritate nedispunând numirea unui evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare.
La data de 12 ianuarie 2011, reclamanţii şi-au precizat obiectul acţiunii, în sensul că solicită obligarea pârâtei să transmită dosarul evaluatorului sau societăţii de evaluare în vederea întocmirii raportului de evaluare în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii ce se va pronunţa, precum si la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, motivat de faptul că procedura administrativă reglementată de Legea nr. 247/2005 a fost declanşată, dosarul reclamanţilor - aferent dispoziţiei nr. 3179/2006 a Primăriei mun. Ploieşti - fiind înregistrat sub nr. 15035/CC, însă acesta a fost returnat Primăriei Ploieşti pentru lipsa unor înscrisuri esenţiale.
Prin Sentinţa nr. 37 din 31 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanţii O.P., O.V., C.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită dosarul reclamanţilor evaluatorului sau societăţii de evaluare, în vederea întocmirii raportului de evaluare, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, precum şi la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în sumă de 1740 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că prin dispoziţia nr. 3179 din 31 mai 2006 emisă de către Primarul municipiului Ploieşti s-a dispus în favoarea reclamanţilor a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru cota de indiviză de 1/3 din imobilul situat în Ploieşti, compus din teren şi construcţii, motivat de faptul că pe terenul revendicat s-au realizat lucrări de utilitate publică, dosarul fiind înregistrat la Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 15035CC.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că deşi pârâta susţine că dosarul de despăgubire al reclamanţilor a fost returnat Primăriei Municipiului Ploieşti, întrucât din acesta lipseau documente importante, referitoare la dreptul acestora de a culege întreaga cotă de 1/3 din imobil şi modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, totuşi aceasta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, susţinerile pârâtei fiind simple alegaţii nedovedite, faţă de care devin incidente dispoziţiile art. 1169 C. civ., cu toate că în cauză s-au încuviinţat două cereri de amânare consecutive.
A mai reţinut Curtea de apel că deşi Legea specială nr. 247/2005 legiuitorul nu instituie un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluţionare a cererilor de retrocedare, totuşi de la momentul emiterii dispoziţiei nr. 3179, respectiv 31 mai 2006 , şi până la momentul formulării de către reclamanţi a prezentei cererii de chemare în judecată, 23 noiembrie 2010, au trecut aproximativ 4 ani, perioadă în care nu au fost acordate despăgubirile legale si nu s-a finalizat nici măcar procedura administrativă de acordare a acestora.
Concluzionând, instanţa de fond a apreciat că, în cauză, prezenta procedura (având ca obiect acordarea de masuri reparatorii) nu prezintă o complexitate deosebită, care să justifice nesoluţionarea acesteia într-o perioada de peste 4 ani, astfel că, raportat şi la conţinutul dispoziţiei 3179/2006 şi la motivul respingerii cererii de restituire în natura a cotei de imobil, termenul rezonabil a fost cu mult depăşit, iar împrejurarea nestabilirii de către Legea nr. 247/2005 a unui termen de finalizare a procedurii administrative de soluţionare a cererilor de restituire, nu justifică încălcarea dreptului reclamanţilor la soluţionarea într-un termen rezonabil a cererii de restituire.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de apel a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Printr-o primă critică din recurs, recurenta-pârâtă critică soluţia pronunţată de Curtea de apel, arătând că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire se poate face numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, însă în cauză prin Dispoziţia nr. 3179/2006 emisă de Primarul Municipiului Ploieşti s-au acordat despăgubiri fără să se precizeze pentru ce suprafeţe ale imobilului se acordă beneficiul Legii nr. 10/2001, constatându-se şi lipsa înscrisurilor care să dovedească dreptul reclamanţilor de a culege cota de 1/3, motiv pentru care dosarul a fost restituit entităţii investite cu soluţionarea notificării.
Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că în cauză a fost încălcat principiul termenului rezonabil, întrucât soluţionarea dosarului de despăgubire al reclamanţilor urmează procedura stabilită prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 pentru a nu se încălca principiul egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite.
In ceea ce priveşte dispoziţia instanţei care vizează obligarea recurentului-pârât la trimiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, se arată, în esenţă, că pârâta a parcurs procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 până la transmiterea la evaluator, fără ca parcurgerea acestei proceduri să poată fi calificată ca fiind o culpă din partea Comisiei.
Recurenta-pârâtă critică soluţia instanţei de fond şi sub aspectul obligării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1740 lei, apreciind că onorariul este nepotrivit de mare faţă de munca avocatului depusă în soluţionarea cauzei.
Totodată, recurenta-pârâtă arată că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în nume propriu, fiind o entitate fără personalitate juridică , fără buget propriu.
Analizând cauza, în limita criticilor din recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
In mod corect, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat recurentul-pârât să transmită dosarul către evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare pentru imobilul situat în situat în Ploieşti jud. Prahova, aceasta fiind o etapă premergătoare emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Criticile care vizează această soluţie sunt nefondate întrucât Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al legii menţionate anterior are ca atribuţie doar verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, ori, acest aspect nu a fost contestat, refuzându-se trimiterea dosarului către evaluator cu motivarea că nu există înscrisuri suficiente pentru individualizarea imobilului situat în Ploieşti jud. Prahova.
Or, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond ,deşi prin întâmpinare pârâta a învederat faptul că dosarul de despăgubire al reclamanţilor a fost returnat Primăriei Municipiului Ploieşti, întrucât din acesta lipseau documente importante, referitoare la dreptul acestora de a culege întreaga cotă de 1/3 din imobil modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, totuşi aceasta nu a făcut nicio dovadă în acest sens.
De asemenea, susţinerile recurentului-pârât în sensul că evaluarea nu se poate realiza în lipsa unor înscrisuri referitoare la individualizarea imobilului notificat nu poate fi reţinută, fiind corecte aprecierile primei instanţe în acest sens. Datele de care pretinde că are nevoie pentru a iniţia procedura de evaluare sunt în realitate informaţii pe care le poate obţine şi evaluatorul în teren.
Soluţia instanţei de fond se impune şi pentru că, prin netrimiterea dosarului la evaluator şi implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de data înregistrării dosarului la Comisie şi data analizei acestuia, este evidentă depăşirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Pârâtei, Comisia Centrală, îi revin fără putinţă de tăgadă obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
Înalta Curte constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluţiei pronunţate de prima instanţă, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi inexistenţa unei culpe a autorităţii în derularea acesteia.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condiţiile în care calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri a fost stabilită prin Dispoziţia nr. 3179/2006, dosarul fiind înregistrat la Comisie la jumătatea anului 2006 şi până la momentul formulării de către reclamanţi a prezentei cererii de chemare în judecată, respectiv 23 noiembrie 2010, conferă consistenţă concluziei instanţei de fond, în sensul că pârâta a tergiversat soluţionarea dosarului în mod nejustificat fiind încălcat principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, înalta Curte reţine că instanţa de fond întemeiat a reţinut că, prin conduita manifestată în soluţionarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, a cărui incidenţă nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale şi desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor nu conferă suport susţinerilor autorităţii publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituţia României, normele naţionale cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să contravină principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice.
Referitor la critica privind cheltuielile de judecată, înalta Curte constată aceasta este nefondată, fiind lipsită de relevanţă lipsa personalităţii juridice, invocată de pârâtă, întrucât aceasta are capacitate de drept administrativ, astfel că în mod corect instanţa de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenţii.
Totodată, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., reducerea cheltuielilor de judecată până la suma de 1740 lei, fiind justificată în raport de complexitatea speţei.
Pentru considerentele arătate, înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală şi temeinică, neexistând motive de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 37 din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenta la plata sumei de 1900 lei cheltuieli de judecată către intimaţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4851/2010. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4861/2010. Contencios → |
|---|
