ICCJ. Decizia nr. 4922/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4922/2010
Dosar nr. 5192/2/2009
Şedinţa publică de la 11 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 287 pronunţată în data de 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta A.S.Ş. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. şi, pe cale de consecinţă, a obligat pe acesta din urmă să transmită Dosarul nr. 16505/ CC către evaluator, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, aşa cum reiese din considerentele sentinţei, următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, reclamanta A.S.Ş., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. a solicitat obligarea acestuia din urmă să transmită Dosarul înregistrat sub nr. 16505/ CC către evaluator sau societate de evaluatori desemnată în vederea întocmirii raportului de evaluare.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Dispoziţia din 8 septembrie 2005, Primarul Municipiului Bucureşti a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, precum şi pentru cota de te ren aferentă în suprafaţă de 91 m.p., imobil situat în Bucureşti, sector 1.
A mai susţinut reclamanta că această dispoziţie a fost comunicată C.C.S.D. şi înregistrată sub nr. 16505/ CC, în prezent Dosarul aflându-se în continuare în aşteptare, deşi dispoziţia a fost emisă în anul 2005, astfel că acest aspect reprezintă un refuz nejustificat în soluţionarea cererii sale, în temeiul legal prevăzut de Lege.
Pârâtul, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Instanţa a constatat, potrivit art. 16 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 247/2005 că legiuitorul nu a prevăzut un termen de analizare a dosarelor privind propunerile motivate de acordare a despăgubirilor şi nici de transmitere a acestora către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, însă acest aspect nu este de natură a justifica tergiversarea soluţionării cererii de către autoritatea pârâtă.
Concluzionând, instanţa a reţinut că intervalul de timp de peste 3 ani scurs de la data înregistrării dosarului reclamantei la A.M.R.P. şi până la sesizarea instanţei, nu poate fi considerat un termen rezonabil în înţelesul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva sus menţionatei sentinţe a promovat recurs pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. invocând în drept dispoziţiile art. 299, art. 304 pct. 9 şi art. 3041C. proc. civ., susţinând critici pe care le-a circumscris motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora o hotărâre poate fi recurată atunci când a fost pronunţată fără temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Recurenta susţine, cu alte cuvinte, că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că ar exista un refuz nejustificat care ar impune obligarea acesteia la transmiterea Dosarului nr. 16505/ CC către un evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Astfel, argumentează recurenta, potrivit dispoziţiilor Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 dosarele privind acordarea de despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în măsura în care se constată că sunt complete, vor fi transmise spre evaluare în ordinea înregistrării la Secretariatul Comisiei Centrale, astfel că cererea reclamantului ca dosarul său să fie transmis la evaluator fără respectarea acestor dispoziţii este nelegală şi netemeinică.
De asemene a, mai argumentează recurenta, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, în cauză, ar fi fost depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cererii reclamantei, fără a avea în vedere complexitatea cauzei, conduita reclamantei şi importanţa litigiului, alături de conduita autorităţilor competente.
3. Soluţia instanţei de recurs.
În cauză, este necontestat că procedura administrativă, de restituire a imobilului trecut în proprietatea Statului Român prin Decizia nr. 711/1962, a început cu Notificarea din 2001 făcută de intimata-reclamantă prin executorul judecătoresc.
Ca urmare, prin Dispoziţia Primarului General din 8 septembrie 2005, pentru motivul că apartamentele imobilului respectiv fuseseră vândute în condiţiile Legii nr. 112/1995, se acordă măsuri reparatorii în echivalent, dispoziţia fiind transmisă împreună cu dosarul la secretariatul C.C.S.D. unde este înregistrată la 24 noiembrie 2005 (nr. 35079/ CC).
Admiţând acţiunea formulată de intimata-reclamantă, instanţa de fond a susţinut, în esenţă, că cererea acesteia nu a fost soluţionată într-un termen rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil statuat la art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ceea ce face ca netrimiterea dosarului la un evaluator să reprezinte un refuz nejustificat, soluţie pe care instanţa de recurs o apreciază ca fiind legală şi temeinică.
Astfel, potrivit Titlului VIII, Capitolul V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei (…), cu modificările şi completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire”.
După cum s-a arătat în expunerea rezumativă prezentată mai sus, criticile autorităţii recurente pornesc de la faptul că Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen care să oblige autorităţile competente să soluţioneze cererile într-un anumit termen, precum şi că, în raport cu dispoziţiile Deciziei nr. 2815/2008, cererile sunt soluţionate şi dosarele sunt transmise la evaluator în ordinea înregistrării lor, astfel că nu există o încălcare a unui termen rezonabil şi, pe cale de consecinţă, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că Titlul VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevede nici un termen limită pentru soluţionarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăseşte nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., dar această situaţie nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluţionare să fie lăsată la voia autorităţii competente.
Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administraţiei publice, este principiul operativităţii, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acţioneze în mod prompt, eficace şi eficient.
În acest sens, trebuie menţionată Recomandarea privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administraţii), ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi execute obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă.
Într-adevăr, ca urmare a aderării României la U.E. şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din T.V.E., recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a U.E. din 7 decembrie 2000, cetăţenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni.
Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.
Or, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţie, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislaţia primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de faţă, cât şi în reglementările secundare - H.G. nr. 1095/2005 şi Decizia nr. 2815/2008, în cazul de faţă, referitoare la procedura de soluţionare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate şi nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare şi cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.
Pe de altă parte, trebuie menţionat şi faptul că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a statuat că termenul rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., este pe deplin aplicabil şi în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluţionarea oricăror cereri de către organele administraţiei publice centrale sau locale.
Deci, în concluzie, instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că autorităţile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acţioneze într-un termen rezonabil pentru soluţionarea cererii intimatei-reclamante.
De asemenea, în raport cu data declanşării procedurii administrative - anul 2001 şi cu data înregistrării dosarului la C.C.S.D. - 8 septembrie 2005, precum şi în raport cu importanţa cauzei pentru intimata-reclamantă, dar şi cu atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autorităţile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluţiona cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege, prin exces de putere se înţelege exercitarea de către autorităţile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenţei legale sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Or, în cauză, aşa cum s-a argumentat mai sus, autorităţile administrative competente sesizate cu soluţionarea cererii formulate de intimata-reclamantă, şi-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimata-reclamantă.
Astfel fiind, în mod întemeiat a reţinut instanţa de fond refuzul nejustificat în sarcina autorităţii publice recurente, pe care a obligat-o să transmită dosarul în litigiu la un evaluator, în scopul finalizării procedurii administrative şi emiterii deciziei de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimatei-reclamante, potrivit Dispoziţiei din 2005 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.
În concluzie, pentru considerentele de mai sus, recursul formulat este neîntemeiat, urmând să fie respins, soluţia instanţei de fond fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinţei nr. 287 din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4905/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 4933/2010. Contencios. Conflict de... → |
|---|
