ICCJ. Decizia nr. 5485/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5485/2010
Dosar nr. 7394/2/200.
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele.
Circumstanţele cauzei
Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curtea de Apel Bucureşti reclamanţii B.M., ş.a.,în contradictoriu cu pârâtul Procurorul Şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au solicitat anularea Deciziei nr. 95 din 02 iulie 2009 emisă de pârât.
Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 187 din 13 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă excepţia lipsei de interes ca neîntemeiată şi a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii B.M., ş.a., personal auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în contradictoriu cu pârâtul Procurorul Şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că a fost anulată Decizia nr. 95 din 02 iulie 2009 emisă de procurorul şef al D.I.I.C.O.T.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Procurorul General s-a dispus începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 emis anterior.
Prin Ordinul nr. 526/2009 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Procurorul General a dispus ca, începând cu data de 01 martie 2009 procurorii din Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunale, judecătorii precum şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi parchetele de pe lângă curţile de apel, beneficiază de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la indemnizaţia de încadrare brută lunară.
Instanţa de fond a constatat că, prin Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009, Procurorul General a dispus ordonatorilor de credite ca drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 şi în viitor să se achite fără a include şi sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Prin Decizia nr. 95 din 2 iulie 2009 emisă de Procurorul Şef al D.I.I.C.O.T. s-a dispus suspendarea aplicării deciziei nr.45/5 martie 2009 a Procurorului Şef al D.I.I.C.O.T. care transpunea în cadrul acestei direcţii, Ordinul nr. 526/2009 al procurorului general sau cu alte cuvinte, transpunerea Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că principiul legalităţii actelor administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu încalce legea, cât şi ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege, impunând, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată. S-a reţinut că dispoziţiile art. 60 alin. (4) din Legea nr. 567/2004 privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea prevăd că salarizarea personalului auxiliar de specialitate, a funcţionarilor publici şi a personalului contractual din cadrul instanţelor judecătoreşti, parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul Ministerului Justiţiei, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri se stabileşte prin lege specială.
Instanţa de fond a constatat că Decizia nr. 95 din 2 iulie 2009 emisă de Procurorul Şef al D.I.I.C.O.T. a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale, întrucât s-a procedat la suspendarea plăţii sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50%, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de actele normative care reglementează statutul personalului auxiliar şi conex din sistemul justiţiei.
Instanţa de fond a reţinut că actul administrativ contestat contravine şi prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, întrucât a fost încălcat în mod evident principiul neretroactivităţii legii civile, în condiţiile în care acesta a fost emis la data de 02 iulie 2009, iar suspendarea Deciziei nr. 45/2009 s-a dispus începând cu data de 01 iunie 2009.
Esenţială în examinarea respectării principiului neretroactivităţii legii civile este data de la care a intervenit diminuarea drepturilor salariale, iar nu data scadenţei plăţii acestora.
Instanţa a constatat că au fost avute în vedere la emiterea actului administrativ contestat, astfel cum rezultă din preambulul acestuia, dispoziţiile art. 1 alin. (1) din OUG nr. 71/2009, potrivit cărora, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza conform procedurii prevăzute de acest act normativ.
Instanţa constată că aceste prevederi legale nu pot fi invocate ca temei al suspendării plăţii sporului de 50%, întrucât ele reglementează plata sumelor prevăzute în titlurile executorii reprezentate de hotărâri judecătoreşti şi nu plata lunară a drepturilor salariale cuvenite personalului auxiliar şi conex din sistemul justiţiei.
Începând cu data de 01 martie 2009, plata sporului de 50%, dispusă prin Decizia nr. 45 din 05 martie 2009, a avut ca temei dispoziţiile legale care reglementează acest spor, respectiv art. 47 din Legea nr. 50/1996.
În acest sens, se au în vedere considerentele Deciziei nr. 21 din 10 martie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în care s-a reţinut inaplicabilitatea normelor de abrogare conţinute în art. I pct. 42 şi în art. IX alin. (2) din OG nr. 83/2000, ceea ce impune ca instanţele de judecată să considere rămase în vigoare dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 50/1996.
În consecinţă, Curtea constată că obligaţia pârâtului de plată lunară a acestui spor este stabilită de prevederile legale menţionate şi nu prin hotărâri judecătoreşti, astfel încât OUG nr. 71/2009 nu este incidenţă cu privire la drepturile salariale solicitate de reclamanţi.
Un alt element de nelegalitate al actului administrativ contestat este reprezentat de faptul că măsura suspendării aplicării Deciziei nr. 45 din 05 martie 2009 a fost dispusă începând cu data de 01 iunie 2009, fără a se preciza momentul până la care aceasta operează şi fără a se avea în vedere că este de esenţa instituţiei juridice a suspendării faptul că aceasta poate produce efecte juridice doar pe durată determinată.
3. Recursul declarat de Procurorul Şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.
Prin motivele de recurs pârâtul critică sentinţa pronunţată în cauză pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 cu aplicarea art. 304l C. proc. civ.
In raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator şi interpretarea corectă a stării de fapt şi de drept.
Recurentul a arătat că instanţa de fond nu a dispus comunicarea hotărârii pronunţate în cauză către pârât, fiind încălcate astfel principiile consacrate de dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, principii ce vizează dreptul la apărare, dreptul liberului acces la justiţie, dreptul la un proces echitabil, precum şi dreptul la un recurs efectiv.
În temeiul art. 137 C. proc. civ. a fost invocată excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a deciziei nr. 95 din 02 iulie 2009 emisă de procurorul şef al D.I.I.C.O.T.
Astfel, s-a arătat că actul administrativ atacat este un act administrativ normativ, care a fost anulat prin sentinţa nr. 196/CA din 19 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 922/35/2009, astfel încât efectele anulării actului atacat determină lipsirea reclamanţilor din cauza de faţă de interes în promovarea şi susţinerea acţiunii ce vizează anularea aceluiaşi act administrativ.
Recurentul a criticat soluţia instanţei de fond arătând că prin anularea actului atacat instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin adăugarea la legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate şi personalului conex, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, hotărârea fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
S-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că Decizia contestată are caracter retroactiv, întrucât noţiunea de retroactivitate trebuie raportată la data de scadenţă a drepturilor băneşti.
Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Analizând cu prioritate excepţia lipsei de interes a acţiunii, invocată de recurent în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că această excepţie este neîntemeiată.
Înalta Curte reţine că anularea actului administrativ arătat, după declanşarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipseşte de interes acţiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui.
De asemenea, se reţine că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. l alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci şi existenţa unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căruia nu poate fi aplicată sancţiunea anulării (Decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2007 Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.106).
Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs reţine că în pofida anulării actului atacat prin hotărâri judecătoreşti, reclamanţii justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor şi intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată cel puţin pentru perioada cuprinsă între data emiterii şi data anulării ordinului şi deciziei ce formează obiectul litigiului.
Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond nu a pronunţat hotărârea atacată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că este neîntemeiată susţinerea din recurs în sensul că instanţa a adăugat la prevederile OUG nr. 71/2009.
Înalta Curte reţine că aprecierile instanţei de fond sunt temeinice şi legale, întrucât OUG nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speţă hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligaţia de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanţilor în sensul prevederilor ordonanţei de urgenţă, ci un drept al reclamanţilor la acordarea sporului respectiv.
Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
In conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor, cerinţă îndeplinită în speţă de hotărârea pronunţată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul anulării actului administrativ atacat.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile formulate în sensul că, în mod greşit, Curtea de Apel a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 71/2009, şi că instanţa de fond a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii şi a adăugat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din respectiva ordonanţă de urgenţă.
Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile formulate în sensul că în prezenţa dispoziţiilor OUG nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Instanţa de control judiciar apreciază că dreptul reclamanţilor la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătoreşti, nu se circumscrie cadrului instituit prin OUG nr. 71/2009 care reglementează plata unor sume prevăzute prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii. Astfel fiind, rezultă că intră sub incidenţa ordonanţei de urgenţă numai hotărârile judecătoreşti prin care s-a prevăzut expres plata în concret a unei sume de bani expres determinată.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că întemeiat a apreciat instanţa de fond că actele contestate au caracter retroactiv şi contravin dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanţii au fost vătămaţi în dreptul lor la plata salariului.
Este necontestat caracterul retroactiv al actului atacat, atât timp cât actul a fost emis în cursul lunii iulie şi dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plăţii sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanţilor, aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.
Împrejurarea căpiata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face în iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al actului administrativ.
Înalta Curte apreciază că prin emiterea actului atacat, cu nesocotirea principiului neretroactivităţii, se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care a fost consacrat în jurisprudenţa CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanţilor, cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie, a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, prin emiterea actului administrativ cu încălcarea principiului neretroactivităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice, autoritatea emitentă, a manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanţilor de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârşitul lunii iunie.
Susţinerea recurenţilor în sensul că anularea actului este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanţă, întrucât legalitatea actului administrativ contestat se verifică la momentul emiterii lui şi nu poate fi validat de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.
In consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Procurorul Şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism împotriva sentinţei nr. 187 din 13 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5480/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5486/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
