ICCJ. Decizia nr. 57/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 57/2010
Dosar nr. 308/45/2009
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanţii P.V., C.L., C.L., C.V., G.E., M.I., M.F., P.M., P.M., P.C., S.R., S.D., Ş.G., Ţ.G. şi V.D. şi U.M. au solicitat obligarea C.C.R. la plata unei despăgubiri echivalente cu sporul de confidenţialitate de 15 % din salariul de bază începând cu data de 01 iulie 2005 până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, sume actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii drepturilor şi până la data executării hotărârii judecătoreşti.
reclamanţii au arătat că exercită activitatea de controlori financiari în cadrul C.C.J. Vaslui din cadrul C.C.R., existând un raport de muncă pe perioadă nedeterminată între reclamanţi şi această instituţie.
S-a mai susţinut că în temeiul Legii nr. 94/1992 pot lua cunoştinţă în timpul activităţii de serviciu de informaţii care constituie secrete de stat, de serviciu, comerciale sau individuale şi că au obligaţia de a respecta confidenţialitatea acestor informaţii, dar cu toate acestea, nu beneficiază de un spor salarial concretizat în sporul de confidenţialitate, aşa cum beneficiază alte categorii profesionale din instituţii supuse controlului C.C.: personalul militar şi funcţionarii publici cu statut special din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, personalul contractual din aparatul de lucru al Guvernului, angajaţii C.N.C.D.
Reclamanţii au considerat că sunt discriminaţi, fiind astfel încălcate prevederile D.U.D.O., Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, C.E.D.O., Constituţiei României, Codului Muncii şi a C.S.E.
C.C.R. prin întâmpinarea formulată a invocat excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 97/ CA din 1 iunie 2008 Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată şi totodată a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerul Finanţelor Publice formulată de pârâtă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond în temeiul dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., a analizat excepţia prescripţiei extinctive.
Instanţa de fond a constatat că pricina dedusă judecăţii este o cerere în despăgubiri, iar perioada pentru care se solicită despăgubiri se referă la ultimii trei ani.
Deşi pretenţiile formulate indică ca şi faptă cauzatoare de prejudiciu discriminarea, natura cererii nu este de constatare a discriminării, caz în care termenul de promovare a acţiunii ar curge de la data la care reclamanţii au putut lua cunoştinţă de faptul discriminării, astfel că instanţa de fond a respins această excepţie.
Pe fondul cauzei instanţa a reţinut că prevederile legale în materie stabilesc în mod expres şi limitativ categoriile de funcţionari publici care sunt beneficiari ai acestui spor şi autorităţile care sunt obligate să acorde acest spor, controlorii financiari nefiind beneficiari ai acestor prevederi legale.
Instanţa a mai apreciat că în cauză nu există discriminare, în sensul prevederilor OUG nr. 137/2000, care să justifice acordarea de despăgubiri, deoarece reclamanţii nu se află în situaţii comparabile (analoage) deoarece aceste categorii de subiecte sunt angajaţi ai unor persoane juridice sau instituţii diferite, prestează activităţi diferite, având atribuţii de serviciu diferite şi beneficiază de legi de salarizare diferite, având un statut distinct.
Situaţiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariaţi determină soluţii diferite din partea legiuitorului în ceea ce priveşte salarizarea acestora, fără ca prin această soluţie să se încalce principiul egalităţii.
De altfel, controlorii financiari beneficiază de o lege specială de salarizare, cu sporuri specifice complexităţii şi riscurilor funcţiei pe care o îndeplinesc.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanţii au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că pentru a stabili existenţa drepturilor solicitate, instanţa a „analizat" în mod eronat statutul profesiei de controlor financiar (auditor public extern), apreciind greşit că indemnizaţia prevăzută în OUG nr. 160/2000, a fost stabilită de legiuitor gândindu-se şi la răspunderile specifice precum cea de confidenţialitate. Reclamanţii consideră că legiuitorul nu putea avea în vederea un astfel de spor la acel moment, care de fapt a fost stabilit mult mai târziu.
De asemenea, se arată că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că nu există discriminare, care să justifice acordarea de despăgubiri, în sensul prevederilor OUG nr. 137/2000.
Se mai susţine că potrivit Directivei 2000/EC/78, privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii şi combaterii discriminării, publicat în J.O.C.E. nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii şi constatării discriminării directe, tratamentul diferenţiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situaţii doar comparabile, iar nu neapărat în situaţii chiar similare.
Recurenţii consideră că sunt în aceeaşi situaţie ca şi restul personalului din unităţile bugetare, însă pentru îndeplinirea obligaţiei de confidenţialitate nu le-a fost recunoscut şi dreptul corelativ salarial, iar principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligaţia sinalagmatică profesională (de muncă) de confidenţialitate în sarcina recurenţilor, implicit, şi de drept, a instituit şi o obligaţie de plată pe cale de analogie a legii (deci obligaţia de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate şi principiile constituţionale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată [(potrivit art. 16 alin. (1) şi art. 41 alin. (2) din Constituţie, prevederi dezvoltate de art. 5, art. 6 şi art. 154 C. muncii)].
Prin urmare, obligaţia de confidenţialitate constituie o noţiune juridică şi legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activităţi, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă şi al funcţiei deţinute.
În fine, recurenţii mai arată că singurele obiective şi elemente care pot duce la o diferenţiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea şi cantitatea muncii, condiţiile de muncă, incompatibilităţile unor categorii de bugetari, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferenţiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizaţia) de bază (partea fixă a salariului), nu şi în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective şi elemente cu totul speciale şi specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal de lucru, prestarea muncii în timpul nopţii, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligaţii speciale de confidenţialitate, etc.).
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 în forma de dinainte de aplicarea Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate dispune „Dacă în exercitarea funcţiilor sale, C.C. ia cunoştinţă de informaţii care constituie secrete de stat, de serviciu, comerciale sau individuale, aceasta este obligată să respecte caracterul lor şi să le facă cunoscute numai autorităţilor îndreptăţite."
Conform dispoziţiilor OG nr. 160/2000 controlorii financiari au fost remuneraţi distinct, fiind avut în vedere statutul acestora.
Prin acest act normativ, avându-se în vedere atât complexitatea muncii cât şi răspunderile specifice calităţii lor, printre care şi cea de confidenţialitate prevăzută de Legea nr. 94/1992, s-au stabili indemnizaţii substanţial mai mari faţă de alte categorii de bugetari, specificându-se imperativ că această indemnizaţie este unica formă de remunerare a activităţii depuse de controlorii financiari.
Ulterior apariţiei Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate a fost emisă Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice care prevede în art. 7 alin. (2) pentru toţi angajaţii contractuali bugetari obligaţia de a nu dezvălui informaţiile nepublice la care au acces în exercitarea funcţiei.
Prin actele normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar (OG nr. 9/2005, OG nr. 3/2006, OG nr. 10/2007 şi OG nr. 10/2008) se prevede acordarea unui spor de confidenţialitate de până la 15 % din salariul de bază unor categorii de personal şi posibilitatea acordării acestui spor şi altor categorii de personal din instituţiile publice pentru care se prevede această posibilitate prin acte normative speciale.
În conformitate cu dispoziţiile legale incidente în cauză, respectiv art. 3 din Legea nr. 444/2006 „cadrele militare în activitate, funcţionarii publici cu statut special, militarii angajaţi pe bază de contract şi personalul civil din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, beneficiază de un spor de până la 15 % din salariul de bază".
Aplicarea acestor prevederi legale a fost extinsă, prin dispoziţiile art. 15 din OG nr. 6/2007 şi la alte categorii de funcţionari publici, respectiv cei care funcţionează în aparatul de lucru al Guvernului, în cadrul A.P.C.N.S.A., Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei şi Comerţului şi Consiliului Legislativ.
Prevederile legale mai sus arătate sunt foarte clare şi nu comportă nici o dificultate de interpretare, stabilind în mod expres şi limitativ categoriile de funcţionari publici care sunt beneficiari ai acestui spor şi autorităţile care sunt obligate să acorde acest spor, controlorii financiari nefiind beneficiari ai acestor prevederi legale.
Înalta Curte constată că nu există un act normativ care să prevadă acordarea sporului către controlorii financiari. Legiuitorul este consecvent în a acorda controlorilor financiari în considerarea complexităţii muncii, incompatibilităţilor şi obligaţiilor de serviciu, printre care şi cea de confidenţialitate, o indemnizaţie corespunzătoare pentru munca depusă, nefiind încălcat dreptul la un salariu decent pentru munca depusă, astfel cum susţin recurenţii.
În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că este nefondată şi critica recurenţilor în sensul că sunt discriminaţi în raport cu restul personalului din unităţile bugetare.
Principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.
Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective.
Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din D.U.D.O. proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.
Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statele introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a C.E.D.O., principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte.
În plus, Protocolul nr. 12 la C.E.D.O. impune interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.
Curtea de la Strasbourg reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (C.E.D.O., 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; C.E.D.O., 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile (C.E.D.O., 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).
În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găseşte reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituţie şi în OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
Conform art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".
În opinia Înaltei Curţi, în cauza de faţă, nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalităţi, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
De altfel, prin Decizia nr. 820 din 3 iulie 2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, şi a reţinut faptul că ele sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, o discriminare a recurenţilor în raport cu restul personalului din unităţile bugetare la care fac referire, în motivele de recurs, nu poate fi primită.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 şi 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.V., C.L., C.L., C.V., G.E., M.I., M.F., P.M., P.M., P.C., S.R., S.D., Ş.G., Ţ.G. şi V.D. şi U.M. împotriva sentinţei civile nr. 97/ CA din 1 iunie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 562/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 575/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
