ICCJ. Decizia nr. 59/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 59/2010
Dosar nr. 157/46/2009
Ședința publică din 13 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamantul C.D.M. a chemat în judecată pe pârâtul M.A.I. solicitând instanţei să dispună anularea ordinului prin care a fost trecut în rezervă, al cărui număr şi dată de emitere nu le cunoaşte, întrucât actul nu i-a fost comunicat; reintegrarea sa în structurile M.I.R.A. cu gradul pe care l-ar fi avut în prezent dacă nu ar fi fost trecut în rezervă în mod abuziv; obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale şi a unor daune pentru prejudiciul moral cauzat.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că până în anul 1997 a fost locotenent în cadrul U.M.X. din Bucureşti - S.I. Argeş. Deşi şi-a exercitat cu bună credinţă şi corectitudine îndatoririle de serviciu. Asupra sa s-au făcut presiuni pentru a-l determina să solicite personal trecerea în rezervă, însă, întrucât nu a dat curs acestora, prin abuz a fost trecut în rezervă printr-un ordin care nu i-a fost comunicat şi de existenţa căruia a luat cunoştinţă în luna decembrie 2008 când, în baza unei hotărâri judecătoreşti prin care au fost declasificate anumite documente, a avut acces la dosarul personal. Reclamantul a mai susţinut că ordinul respectiv este nelegal şi abuziv, întrucât a fost emis pe criterii subiective şi fără a fi analizată şi evaluată activitatea sa.
Pârâtul a depus întâmpinare arătând că reclamantul a fost trecut în rezervă prin Ordinul nr. 1/05022 din 31 martie 1998 emis în baza art. 85 alin. (1) lit. j) şi alin. (2) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, ca efect al neîndeplinirii de către reclamant a sarcinilor de serviciu şi a săvârşirii unor abateri grave de la prevederile regulamentelor militare în perioada septembrie 1996 - decembrie 1997.
Pârâtul a invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată pentru neparcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, arătând că, deşi în mod repetat reclamantul s-a adresat diverselor instituţii ale statului - printre care si M.I.R.A. - faţă de măsura trecerii sale în rezerva, aceste memorii şi petiţii nu pot reprezenta procedură prealabilă. Astfel, prin memoriul înregistrat la M.I.R.A. la 6 mai 1998, reclamantul a arătat care au fost considerentele pentru care s-a angajat în structurile militate şi care sunt aprecierile personale în legătură cu trecerea sa în rezervă, dar nu a solicitat revocarea Ordinului, deşi a cunoscut încă de la data emiterii actului atât numărul, cât şi conţinutul acestuia.
Prin sentinţa civilă nr. 71/F/CONT din 15 aprilie 2009 - Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantului pentru neîndeplinirea plângerii prealabile.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că în susţinerea sa potrivit căreia nu a cunoscut numărul şi data Ordinului atacat, reclamantul nu este de bună credinţă. Astfel, din memoriul scris personal de către reclamant şi adresat ministrului de interne la data de 30 aprilie 1998, depus de pârât la dosar, rezultă că reclamantul a cunoscut fără dubiu numărul şi data Ordinului de trecere în rezervă.
Cu toate că nici în memoriul din anul 1998, nici în cel din anul 2001 nu a solicitat revocarea Ordinului, ci a exprimat considerente legate de activitatea sa şi a solicitat primirea în audienţă, reclamantul a primit răspunsuri prin care i s-a adus la cunoştinţă faptul că măsura trecerii sale în rezervă a fost legală.
Prin urmare, câtă vreme reclamantul nu a formulat plângere prealabilă în termenele de prescripţie prevăzute de lege, cererea de chemare in judecată nu poate investi în mod legal instanţa.
Pe de altă parte, s-a constatat ca cererea de chemare în judecată este tardivă în raport cu dispoziţiile art. 5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990 şi, respectiv, cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care condiţionează formularea cererii în justiţie de termenul de un an de la comunicarea actului, respectiv de un an de la data luării la cunoştinţă despre act (fapt petrecut în privinţa reclamantului în mod cert la data de 30 aprilie 1998).
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul C.D.M., invocând următoarele motive de nelegalitate:
- în mod greşit instanţa de fond a apreciat că termenul de la care se poate exercita procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ este cel al luării la cunoştinţă de existenţa actului administrativ atacat, iar nu cel al comunicării efective a acestuia. Art. 7 alin. (1) din Lege prevede în mod clar noţiunea de „comunicare” a actului, respectiv comunicarea formală, oficială a actului către persoana la care acesta se referă, iar în speţă, această comunicare s-a făcut la data de 11 decembrie 2008;
- în mod nelegal instanţa de fond reţine în considerentele sentinţei că cererea de anulare a unui act administrativ emis în urmă cu mai bine de 10 ani nu poate fi primită, deoarece s-ar aduce o atingere gravă principiului securităţii raporturilor juridice, ceea ce trebuie să primeze într-o astfel de situaţie fiind restabilirea dreptului încălcat.
Motivele de recurs au fost încadrate de recurent în prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
Alăturat recursului s-au depus în copie memorii adresate unor autorităţi ale statului în legătură cu prezentul litigiu şi înscrisuri probatorii existente, de asemenea, la dosarul de fond.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În mod corect instanţa de fond a reţinut că acţiunea formulată de reclamant privind anularea Ordinului din 31 martie 1998 de trecere în rezervă este inadmisibilă, pentru considerente de ordin procedural prevăzute de art. 7 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Astfel, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea menţionată „Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare (….), în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”, iar potrivit art. 11 alin. (1) din aceeaşi lege „Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual (…) se pot introduce în termen de 6 luni de la : a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile (…)”. Potrivit art. 11 alin. (2) „Pentru motive temeinice în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului (…).”
Din prevederile legale menţionate rezultă că procedura administrativă prealabile este obligatorie, iar acţiunea în justiţie nu poate depăşi un anumit termen, de decădere, stabilit de la comunicarea actului administrativ.
În speţă recurentul a cunoscut măsura trecerii sale în rezervă, cât şi temeiurile acesteia încă din anul 1997 când a avut loc Consiliul de Judecată şi a fost emis ordinul menţionat, ordin ce a produs modificări esenţiale în raporturile sale de serviciu, dar nu a solicitat - la acea vreme - comunicarea actului.
Este adevărat că, datorită regimului de document clasificat de la acea dată, ordinul de trecere în rezervă nu a fost comunicat reclamantului - intimat din punct de vedere formal, în materialitatea sa, acest lucru realizându-se abia în cursul lunii decembrie 2008, când în baza unei hotărâri judecătoreşti i s-a permis accesul la dosarul personal; cu toate acestea, reclamantul-recurent nu a cerut autorităţii administrative nici anterior datei de 11 decembrie 2008, dar nici ulterior acestei date (când a avut acces la dosarul personal), anularea măsurii trecerii sale în rezervă.
Atitudinea pasivă a reclamantului-recurent rezultă şi din adresa de răspuns din 11 mai 2001 emisă de Ministerul Interne – U.M.X. Bucureşti prin care i se readuc la cunoştinţă petentului motivele trecerii sale în rezervă, astfel că acesta nu poate susţine că nu a avut cunoştinţă de conţinutul actului atacat, anterior datei de 11 decembrie 2008.
Pentru considerentele menţionate Înalta Curte apreciază că excepţiile lipsei procedurii administrative prealabile şi tardivităţii acţiunii au fost în mod corect admise de instanţa de fond, iar în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de C.D.M. împotriva sentinţei civile nr. 71/F/CONT din 15 aprilie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5100/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 65/2010. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
