ICCJ. Decizia nr. 65/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 65/2010
Dosar nr. 733/36/2009
Şedinţa publică de la 14 ianuarie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul T.C.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului şi M.T.S., anularea O.U.G. nr. 37/2009, anularea Ordinului M.T.S. nr. 572/2009 şi suspendarea executării acestuia.
În motivarea cererii de suspendare s-a arătat că ordinul emis de Ministerul Tineretului şi Sportului este vădit nelegal, întrucât îi încalcă reclamantului dreptul la muncă şi la condiţii rezonabile de viaţă şi a fost emis cu nerespectarea dispoziţiilor art. 65 - 73, 74 şi 76 C. muncii.
Prin încheierea din 23 iunie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 572/2009 emis de M.T.S. până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Ordinul nr. 572 din 24 aprilie 2009 emis de pârâtul M.T.S. s-a dispus încetarea raportului de muncă al reclamantului, în calitate de director adjunct, începând cu 23 mai 2009, temeiul de drept fiind art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009, motivându-se că funcţia de conducere de director adjunct al Direcţiei pentru Tineret a Judeţului Constanţa se desfiinţează.
A mai reţinut instanţa că la pct. 3 din O.U.G. nr. 37/2009 se menţionează că la expirarea perioadei de preaviz, pentru posturile care se desfiinţează, serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi a celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale vor fi conduse de un director coordonator al serviciului public deconcentrat, ajutat de unul sau mai mulţi adjuncţi în limita numărului de posturi care se desfiinţează.
Coroborând aceste dispoziţii legale cu cele care reglementează instituţia suspendării executării actului administrativ, respectiv art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, prima instanţă a constatat că, în speţă, cele două condiţii impuse de lege, respectiv „cazul bine justificat” şi „paguba iminentă” sunt întrunite. Astfel, a reţinut instanţa, pe de o parte, nu s-a făcut dovada desfiinţării efective a funcţiei ocupate de către reclamant, astfel cum impun dispoziţiile art. 65 C. muncii, atribuţiile acestuia urmând a fi exercitate de către un director adjunct coordonator, ce va fi numit în urma evaluării sale, iar, pe de altă parte, prin încetarea raportului de muncă, în mod aparent abuziv, i se aduce un prejudiciu reclamantului, prin lipsirea acestuia de veniturile pe care le realiza până la emiterea ordinului.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs pârâţii Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului şi M.E.C.T.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.
I. Recurentul-pârât Guvernul României critică încheierea atacată în temeiul prevederilor art. 3041 C. proc. civ., arătând că a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că cererea de suspendare a fost admisă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, respectiv Guvernul României, invocând astfel, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Se susţine, în esenţă, că emitentul actului administrativ a cărui suspendare se solicită este cealaltă autoritate pârâtă - M.T.S., care are personalitate juridică şi capacitate administrativă proprie.
II. Recurentul - pârât M.E.C.T.S. critică hotărârea atacată pentru următoarele aspecte:
- încheierea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului la apărare a ministerului, care, la termenul din 22 iunie 2009, când a fost pusă în discuţie cererea de suspendare, a solicitat amânarea judecării cauzei pentru lipsă de apărare. Instanţa de fond a respins cererea de amânare a judecării cauzei, fără a motiva această soluţie încălcând astfel şi dispoziţiile art. 268 alin. (4) C. proc. civ.;
- în mod greşit prima instanţă a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv existenţa „cazului bine justificat” şi a „pagubei iminente”. Se susţine, în esenţă că, deşi prima instanţă a concluzionat că nu s-a făcut dovada desfiinţării efective a postului ocupat de reclamant, în realitate, desfiinţarea este dovedită prin diferenţele esenţiale existente între cele două posturi: director adjunct, respectiv director adjunct coordonator. Se arată că aceste diferenţe sunt următoarele: noul post de director coordonator are la bază un contract de management şi nu contract individual de muncă; procedura şi criteriile de evaluare pentru ocuparea celor două posturi au elemente distinctive esenţiale;
- în cauză nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unei pagube iminente, reclamantul nefăcând dovada unor prejudicii concrete, reale şi care nu ar putea fi recuperate în ipoteza anulării ordinului.
Examinând hotărârea atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul declarat de Guvernul României este întemeiat, iar recursul declarat de M.E.C.T.S. este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
I. Prin recursul formulat, Guvernul României a invocat aplicarea greşită a legii de către prima instanţă din perspectiva excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, această critică adusă hotărârii fondului, fiind întemeiată. Astfel, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat raportului juridic dedus judecăţii, instanţa putând impune în sarcina acestuia din urmă o anumită conduită în urma soluţionării cauzei cu care a fost învestită.
Calitatea procesuală pasivă presupune, de asemenea, ca dreptul pretins de reclamant să se poată recunoaşte sau realiza în contradictoriu cu persoana chemată în judecată, trebuind să se dovedească faptul că această persoană este titulara obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii.
Pe de altă parte obiectul prezentei cauze îl constituie cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 572 din 24 aprilie 2009 emis de M.E.C.T.S., autoritate administrativă, care, potrivit Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, are personalitate juridică şi ce este mai important capacitate administrativă proprie, având competenţa de a emite acte administrative pentru care îşi asumă propria răspundere, decurgând de aici şi dreptul de a sta în faţa instanţei de judecată în nume propriu.
În acest context, Înalta Curte constată că pârâtul Guvernul României nu a avut nici o competenţă în emiterea ordinului prin care reclamantului i-au încetat raporturile de muncă şi, prin urmare, nu are competenţa nici să pună în executare o hotărâre de suspendare a executării acestui ordin, astfel încât nu se justifică chemare sa în judecată alături de emitentul actului, neavând deci, calitate procesuală pasivă în cauză.
Pentru aceste considerente, recursul declarat de Guvernul României va fi admis, iar, pe fond, acţiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu această autoritate va fi respinsă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
II. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul M.E.C.T.S., Înalta Curte constată că ambele motive de recurs invocate în susţinerea cererii sunt nefondate pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.
1. Prin critica adusă hotărârii atacate, întemeiată pe încălcarea dreptului la apărare, ministerul recurent susţine că la termenul din 22 iunie 2009, când a fost pusă în discuţie cererea de suspendare, s-a solicitat amânarea judecării cauzei pentru lipsă de apărare, iar instanţa de fond a respins cererea de amânare a judecării cauzei, fără a motiva această soluţie încălcând astfel şi dispoziţiile art. 268 alin. (4) C. proc. civ.
Din analiza lucrărilor dosarului, prin raportare la dispoziţiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, având în vedere că din economia prevederilor textului procedural menţionat, amânarea judecării cauzei pentru lipsă de apărare este lăsată la aprecierea judecătorului, nefiind o normă imperativă, iar o astfel de cerere trebuie să fie temeinic motivată. Or, din actele dosarului de fond rezultă că M.E.C.T.S. a înregistrat cererea de acordare a unui nou termen de judecată la data de 19 iunie 2009 la registratura Curţii de Apel Constanţa, fără a indica vreun motiv temeinic pentru care până la termenul de 22 iunie 2009 nu a reuşit să îşi angajeze un apărător, în condiţiile în care citaţia fusese primită de instituţie la data de 9 iunie 2009, cu respectarea termenului prevăzut de art. 89 alin. (1) C. proc. civ. În aceste condiţii, în mod corect prima instanţă a procedat la respingerea cererii, în lipsa unei justificări temeinice, în sensul art. 156 alin. (1) C. proc. civ. şi, tocmai pentru a asigura dreptul la apărare al ministerului pârât a amânat pronunţarea hotărârii asupra cererii de suspendare, pentru data de 23 iunie 2009.
2. Al doilea motiv de recurs formulat de M.E.C.T.S. împotriva încheierii atacate şi care dezvoltă teoria neîndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, contracarând astfel considerentele expuse de prima instanţă, se constată a fi, de asemenea, nefondat.
Este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepţie, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reţine îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004: cazul bine justificat şi iminenţa pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ş) şi t) din aceeaşi lege.
Aceste condiţii se analizează în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.
În raport cu circumstanţele concrete ale prezentei cauze, pe baza actelor dosarului şi a împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de reclamant, îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a fost corect reţinută.
Criticile aduse hotărârii, grefate în principal pe inexistenţa unui caz bine justificat, motivat de faptul că prin actul contestat au fost aplicate întocmai prevederile O.U.G. nr. 37/2009 în a cărei executare a fost emis, nu sunt de natură a impune o altă concluzie în cauză.
Actul normativ care a constituit temeiul legal al deciziei contestate a fost abrogat prin O.U.G. nr. 105/2009. De asemenea, atât legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 (supusă controlului de constituţionalitate anterior promulgării/cât şi prevederile din respectiva ordonanţă ce au fost preluate integral în O.U.G. nr. 105/2009 au fost declarate ca fiind neconstituţionale.
Curtea Constituţională a statuat astfel că, prin întreg conţinutul reglementării, Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competenţă materială, încălcând dispoziţiile art. 115 alin. (6) din Constituţie.
S-a reţinut, totodată, că O.U.G. nr. 37/2009 a exprimat, prin dispoziţiile sale, o tendinţă de politizare a structurilor guvernamentale din unităţile administrativ - teritoriale, punând în discuţie însuşi regimul constituţional şi legal al funcţiei publice.
În acest context, rezultă cu evidenţă că, în speţă, este îndeplinită condiţia existenţei unui caz bine justificat, aparenţa de nelegalitate decurgând chiar din neconstituţionalitatea constatată asupra actului normativ cu putere de lege, în temeiul căruia s-a emis ordinul atacat.
De asemenea, şi condiţia prevenirii producerii unei pagube se împlineşte în speţă, atât sub aspectul diminuării veniturilor reclamantului, dar şi prin iminenţa perturbării grave a activităţii instituţiei, în condiţiile în care prin declararea ca neconstituţională a O.U.G. nr. 37/2009 se revine practic la situaţia anterioară, adică, în concret la organizarea administrativă a instituţiei în care îşi exercita funcţia de director adjunct reclamantul, astfel cum aceasta era înainte de adoptarea ordonanţei menţionate, postul desfiinţat reactivându-se de drept.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală pe aspectul soluţionării fondului cererii de suspendare şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de M.E.C.T.S., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Guvernul României, împotriva încheierii din 23 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, şi respinge cererea formulată de T.C.D., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Respinge recursul declarat de M.E.C.T.S., împotriva aceleiaşi încheieri, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 59/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 66/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
