ICCJ. Decizia nr. 5100/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5100/2010
Dosar nr. 2119/33/2009
Ședința publică de la 18 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 95 din 3 martie 2010, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei procedurii prealabile şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta D.G., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., anulând Deciziile nr. 1651 din 13 martie 2008 şi nr. 4804 din 23 aprilie 2009, emise în Dosarul nr. 2651/ CC şi obligând pârâta să desemneze evaluator, să înainteze acestuia dosarul pentru întocmirea raportului de evaluare şi să emită decizia reprezentând titlu de despăgubiri.
Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P. şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta împotriva acestei autorităţi, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasive.
În acest sens instanţa a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 296/F/2004 a Tribunalului Bistriţa - Năsăud, rămasă definitivă prin neapelare şi prin Dispoziţia din 2 martie 2005, emisă de Primarul Municipiului Bistriţa s-a recunoscut numitului I.A. dreptul la despăgubiri băneşti în baza Legii nr. 10/2001, iar după decesul acestuia, reclamanta făcând dovada calităţii sale de moştenitor, pârâta i-a comunicat acesteia că opţiunea sa privind reevaluarea imobilului în vederea stabilirii despăgubirilor nu poate fi luată în considerare date fiind prevederile articolului unic al Deciziei nr. 1651 din 13 martie 2008 care stabilesc obligaţia emiterii titlului de despăgubiri, exclusiv, în cuantumul stabilit prin hotărâre judecătorească, dacă aceasta există;aşa fiind, reclamanta a solicitat anularea acestei decizii, precum şi a Deciziei nr. 4804 din 23 aprilie 2009 conţinând titlul de despăgubiri în cuantumul stabilit prin hotărâre judecătorească emis reclamantei, în calitate de moştenitoare a lui I.A.
Cu privire la excepţiile invocate în cauză s-a constatat că emiterea deciziei conţinând titlu de despăgubiri este, potrivit reglementării cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, atributul Comisiei, astfel încât A.N.R.P. nu are calitate procesuală pasivă în speţă, aspect ce rezultă şi din art. 2 al H.G. nr. 361/2005, iar adresa din data de 20 aprilie 2009, prin care reclamanta a comunicat pârâtei că nu este de acord cu despăgubirile stabilite prin hotărâre judecătorească, face dovada îndeplinirii de către a ceasta a procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În ceea ce priveşte fondul cauzei s-a apreciat că problema în discuţie este aceea de a se stabili dacă efectele unei decizii date în interesul legii, respectiv Decizia 52 din 4 iunie 2007, se pot răsfrânge şi asupra unor raporturi juridice în cadrul cărora părţile au ajuns la un acord de voinţă înainte de publicarea acesteia în M. Of., iar concluzia a fost că aplicarea unei asemenea decizii, prin caracterul ei obligatoriu este supusă principiilor neretroactivităţii, respectării prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nu în ultimul rând, jurisprudenţei C.E.D.O., aspecte ce s-a considerat că trebuie avute în vedere faţă de cele dispuse prin această decizie, asupra următoarelor: „Prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplica deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 (…)”.
Instanţa de fond a mai constatat că, după expirarea opţiunii reclamantei privind o nouă evaluare (luna mai 2007) pârâta a avut la dispoziţie un an pentru a dispune efectuarea expertizei, dar nu a făcut nici un demers în acest sens, prevalându-se de caracterul obligatoriu al deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi, chiar dacă prin lege nu se specifică un termen pentru soluţionarea cererilor de despăgubiri, Comisia nu poate beneficia de o marjă de apreciere care să implice încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, garantate de Constituţie.
În acest context a fost respinsă apărarea pârâtei în sensul că Decizia nr. 1651/2008 nu constituie act administrativ, reţinându-se că aceasta prezintă toate caracteristicile actului administrativ aşa cum este el definit în Legea nr. 554/2004: act unilateral, emis de o autoritate publică în vederea executării şi organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând, raporturi juridice, iar Decizia nr. 4804 din 23 aprilie 2009 aplică cele statuate prin Decizia nr. 1651/2008.
Faţă de aceste considerente instanţa a concluzionat că pârâta a pornit în emiterea celor două decizii de la premisa eronată a retroactivităţii deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât se impune anularea lor şi a constatat existenţa refuzului pârâtei de a da curs solicitării de desemnare a unui evaluator, formulată de reclamantă, deşi aceasta este o atribuţie ce-i revine în exclusivitate, conform prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta C.C.S.D.
Invocând în drept art. 3041 C. proc. civ., recurenta a apreciat ca netemeinică şi nelegală sentinţa nr. 95 din 3 martie 2010, criticile aduse vizând pe de o parte greşita dezlegare dată excepţiei lipsei procedurii administrative prealabile invocate cu privire la Decizia nr. 4804 din 23 aprilie 2009 emisă de C.C.S.D., iar pe de altă parte greşita abordare a fondului pricinii.
În opinia recurentei nu au fost respectate dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în condiţiile în care Decizia nr. 4804 a fost emisă la data de 23 aprilie 2009 şi comunicată reclamantei la data de 8 august 2009, iar instanţa a reţinut că adresa din 20 aprilie 2009 poate fi calificată ca fiind o plângere prealabilă.
Pe fond s-a arătat că:
Decizia nr. 1651 din 13 martie 2008 emisă de C.C.S.D. nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ, că prin aceasta s-a pus în aplicare Decizia n. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite (publicate în M. Of. Partea I nr. 140 din 22 februarie 2008), iar dezlegarea problemei de drept judecate ce a făcut obiectul acestei din urmă decizii este obligatorie pentru instanţă conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Chiar dacă recurenta nu face parte din categoria instanţelor de judecată, actul emis în baza Deciziei instanţei supreme este supus controlului instanţelor de judecată în condiţiile art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Deci, prin Decizia nr. 1651/2008 C.C.S.D. reia soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în privinţa aplicării dispoziţiilor art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 în cazul dispoziţiilor emise anterior acestui act normativ şi contestate în instanţă, fără a face vreo derogare de la cele statuate de instanţa supremă, derogare care să producă efecte juridice.
În speţă, a arătat recurenta, în temeiul sentinţei civile nr. 296/ F din 11 octombrie 2004 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, secţia civilă, (irevocabilă) Primăria Municipiului Bistriţa - Năsăud a emis Dispoziţia din 2 martie 2005, iar dosarul aferent acestei dispoziţii a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale unde a fost înregistrat sub nr. 2651/ CC.
Analizându-se documentaţia s-a constatat că valoarea despăgubirilor aferente imobilului notificat a fost stabilită prin sentinţa civilă menţionată, reclamanta fiind informată că poate opta între emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire în cuantumul stabilit de instanţă şi procedura de evaluare, iar reclamanta a optat pentru procedura de evaluare prevăzută de Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Întrucât ulterior opţiunii reclamantei a fost publicată Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a considerat că a devenit aplicabilă această decizie (pusă în practică de C.C.S.D. prin Decizia nr. 1651/2007).
Intimata D.G. a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului, apreciind că punctul de vedere al recurentei în privinţa aplicării Deciziei nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a devenit obligatorie de la publicarea acesteia în M. Of., respectiv de la 22 februarie 2008, nu poate fi acceptat deoarece s-a optat pentru o nouă evaluare încă din luna mai 2007.
Înalta Curte reţine că recursul este fondat şi că sunt incidente dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ. pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care va conduce la modificarea sentinţei atacate, constatându-se că aceasta este dată cu aplicarea greşită a legii sub aspectul problemelor de fond ale pricinii.
Referitor la excepţia lipsei plângerii administrative prealabile invocată de C.C.S.D. cu privire la Decizia nr. 4804 din 23 aprilie 2009 se constată că soluţia instanţei de fond este corectă şi legală, că respingerea ca neîntemeiată a acestei excepţii a fost fundamentată pe adresa din 20 aprilie 2009, prin care reclamanta D.G. a înştiinţat autoritatea pârâtă că nu este de acord cu suma stabilită prin raportul de expertiză efectuat în anul 2004, deci cu valoarea despăgubirilor pentru partea de imobil revendicat de autorul său - I.A. - şi care nu se poate restitui în natură.
Aşa cum se poate observa din conţinutul acestei adrese (aflată la fila 40 dosar fond) reclamanta înţelege să conteste Decizia nr. 1651 din 13 martie 2008 şi implicit Decizia nr. 4804 din 23 aprilie 2009 dată în aplicarea celei dintâi şi care constituie titlul de despăgubire emis în favoarea reclamantei (filele 50 - 51 dosar fond).
Soluţia de respingere a excepţiei în discuţie se impunea tocmai pentru că numai în acest fel se putea asigura o judecată unitară a acţiunii în justiţie formulată de reclamantă şi care a avut ca temei juridic normele cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente).
Pe fondul cauzei criticile recurentei sunt însă întemeiate.
Problema de drept în jurul căreia s-au purtat controversele în faţa primi instanţe a fost aceea de a stabili dacă efectele Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, dată în interesul legii se aplică reclamantei şi în acest context, dacă sunt legale cele două decizii ale C.C.S.D. contestate în contencios administrativ.
Prin decizia pronunţată în interesul legii s-a stabilit că:
„Prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, contestate în termenul prevăzut în Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.
Faţă de conţinutul dispozitivului citat, este fără dubiu că în contextul existenţei unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care instanţele judecătoreşti au constatat dreptul notificatorilor la acordarea de despăgubiri, stabilind şi cuantumul acestora, nu se mai poate pune problema parcurgerii tuturor etapelor procedurii administrative reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pentru că verificând legalitatea măsurilor reparatorii prin echivalent sau valoarea acestora s-ar aduce atingere principiului puterii lucrului judecat.
O altă abordare nu poate fi acceptată faţă de caracterul obligatoriu al deciziei pronunţate în interesul legii (art. 329 alin. (3) C. proc. civ.) şi faţă de Decizia nr. 431 din 26 martie 2009 a Curţii Constituţionale care fiind sesizată cu neconstituţionalitatea prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în interpretarea dată de Decizia nr. 52/2007 a stabilit că aceste dispoziţii sunt constituţionale, reţinând totodată că „a recunoaşte persoanelor beneficiare ale unor sentinţe judecătoreşti prin care se stabileşte cuantumul măsurilor reparatorii la care sunt îndreptăţite, posibilitatea de reevaluare a cuantumului despăgubirilor, ar însemna a recunoaşte o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 129 din Constituţie.”
Recursul în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţii unite, a fost promovat tocmai ca urmare a existenţei unei practici neunitare la nivelul instanţelor în privinţa aplicării dispoziţiilor cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, unele instanţe apreciind că acestea sunt de imediată aplicare, deci chiar dacă raportul juridic dintre părţi s-a născut sub imperiul Legii nr. 10/2001 nemodificată, iar alte instanţe apreciind că prevederile administrative prevăzute de art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu se aplică dispoziţiilor/deciziilor emise anterior intrării în vigoare a acestui act normativ (25 iulie 2005), iar această problemă de drept a fost tranşată în sensul dispozitivului citat mai înainte.
În acest context, sunt neadecvate argumentele instanţei de fond legate de momentul la care s-a născut dreptul de opţiune al reclamantei, de faptul că după înregistrarea dosarului său la C.C.S.D. această autoritate nu a făcut niciun demers timp de un an pentru a da curs opţiunii reclamantei de aplicare a procedurii de evaluare prevăzută de Legea nr. 247/2005 şi nu în ultimul rând argumentul privitor la aplicarea retroactivă a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către pârâta C.C.S.D.
Pentru limitarea efectelor celor două modalităţi de interpretare a dispoziţiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi în aplicarea Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. Partea I nr. 140 din 22 februarie 2008, C.C.S.D. a emis Decizia nr. 1651 din 13 martie 2008, stabilind prin articol unic că:
„În situaţia în care cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzut de Legea nr. 10/2001, a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, titlul de despăgubire se va emite în baza respectivei hotărâri în cuantumul prevăzut de aceasta”.
În consecinţă, în mod legal s-a emis în favoarea reclamantei - în calitate de moştenitoare a lui I.A. - Decizia nr. 4804 din 23 aprilie 2009 conţinând titlul de despăgubire în cuantum de 51.197,41 lei reprezentând valoarea despăgubirilor consemnate în sentinţa civilă nr. 296/F/2004 a Tribunalului Bistriţa - Năsăud, secţia civilă, definitivă şi irevocabilă.
Aşadar, refuzul C.C.S.D. de a da curs opţiunii pentru o nouă evaluare (făcută de reclamantă în luna mai 2007) după publicarea deciziei în interesul legii în discuţie, nu este unul nejustificat, ci unul legal.
A admite că efectuarea unei noi evaluări este posibilă chiar şi după Decizia nr. 52, ar însemna încălcarea puterii lucrului judecat a sentinţei civile nr. 296/2004 a Tribunalului Bistriţa - Năsăud, iar acest lucru nu poate fi acceptat.
Pentru trecerea intervalului de timp scurs între momentul stabilirii despăgubirilor şi data executării sentinţei sau a plăţii efective intimata - reclamantă are posibilitatea de a apela la alte instituţii juridice pentru acoperirea unui eventual prejudiciu. Un astfel de prejudiciu nu poate fi acoperit însă prin soluţia instanţei de fond în sensul obligării C.C.S.D. să desemneze evaluator, înaintării acestuia dosarul pentru întocmirea raportului de evaluare şi al emiterii unei noi decizii reprezentând titlu de despăgubiri, pentru considerentele deja arătate.
Văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de C.C.S.D. împotriva sentinţei civile nr. 95 din 3 martie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta D.G.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5069/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 59/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
