ICCJ. Decizia nr. 6082/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6082/20 11
Dosar nr. 10229/2/2010
Şedinţa publică de la 15 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond, după casare.
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti reclamanta SC F. SA Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat anularea art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat şi a H.G. nr. 577/2002 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale cu modificările şi completările ulterioare.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a formulat plângere prealabilă conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cerere înregistrată la Secretariatul General al Guvernului din 29 octombrie 2009 prin care a solicitat să se dispună revocarea H.G. nr. 107/2008, art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991 şi H.G. nr. 577/2002.
Reclamanta a apreciat că adoptarea actelor normative menţionate s-a făcut într-un mod defectuos care îi afectează dreptul şi interesul legitim de a beneficia de un cadru legislativ clar, precis şi previzibil, cu respectarea principiului legalităţii, în considerarea căruia să poată să-şi majoreze în mod corect capitalul social cu valoarea terenurilor reprezentând contribuţia în natură a A.V.A.S.
S-a mai susţinut că H.G. nr. 107/2008 reglementează un aspect important privind privatizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale, iar adoptarea acesteia este supusă condiţiei privind obţinerea avizului C.E.S. a cărei neîndeplinire atrage nulitatea actului, ori, la adoptarea acestei hotărâri de guvern nu s-a solicitat avizul C.E.S.
Reclamanta a susţinut ca nesolicitarea avizului C.E.S. şi al Consiliului Legislativ atrage nelegalitatea H.G. nr. 107/2008.
Prin sentinţa nr. 2080 din 3 mai 2010 Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de suspendare a executării H.G. nr. 577/2002, art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991 şi H.G. nr. 107/2008 formulată de reclamanta SC F. SA în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca fiind lipsită de interes şi a respins ca tardivă acţiunea.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că acţiunea a fost tardiv formulată în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
A apreciat judecătorul fondului că acţiunea în anularea unui act administrativ individual se poate formula în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii sau data expirării termenului prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din aceeaşi lege, calculat de la comunicarea actului administrativ.
S-a arătat că acţiunea a fost introdusă Ia 16 decembrie 2009 şi vizează trei hotărâri de guvern emise în 1991, 2002 şi 2008, aşa încât s-a depăşit termenul legal de introducere a acţiunii prevăzut de art. 11 din Legea contenciosului administrativ.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării hotărârilor de guvern s-a considerat că aceasta este lipsită de interes, întrucât la acelaşi termen s-a soluţionat acţiunea pe fond.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia nr. 3666 pronunţată în data de 17 septembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul promovat de către de SC F. SA Bucureşti, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a constat, în raport de prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, că soluţia pronunţată de Curtea de Apel este nelegală, soluţionarea cauzei prin reţinerea excepţiei tardivităţii fiind greşită.
Instanţa de recurs a reţinut că hotărârile de Guvern a căror legalitate s-a contestat sunt acte administrative normative, întrucât sunt general aplicabile, fiind adresate unui număr nelimitat de subiecţi de drept şi nu sunt acte administrative individuale.
Având în vedere caracterul normativ al actelor administrative care formează obiectul controlului judiciar, a constat că acţiunea poate fi formulată oricând, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării, Înalta Curte a constat că aceasta a fost respinsă ca fiind lipsită de interes, astfel că la soluţionarea cererii s-a avut în vedere această excepţie, fără a se judeca fondul cererii, impunându-se, urmare a casării, aceeaşi instanţă să se pronunţe şi cu privire la această cerere.
În fond, după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 5057 pronunţată în data de 13 decembrie 2010, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC F. SA. Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, privind cererea de suspendare a executării actelor administrative atacate, art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991, H.G. nr. 107/2008 şi H.G. nr. 577/2002, cât şi în ceea ce priveşte cererea de anulare a acestora, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării actelor administrative menţionate, instanţa a reţinut că potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţia României, republicată, hotărârile de Guvern sunt emise pentru organizarea executării legilor sau ordonanţelor, bucurându-se de prezumţia de legalitate, până la anularea acestora de către instanţă.
A mai arătat instanţa de rejudecare că suspendarea executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situaţie de excepţie care intervine când legea o prevede în limitele şi condiţiile anume reglementate.
În cauză, deşi reclamanta avea obligaţia de a-şi motiva cererea de suspendare strict în raport cu condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege nu se face dovada îndeplinirii cumulative a celor două condiţii impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, întreaga argumentare privind, în realitate, fondul litigiului.
Astfel, reclamanta nu a demonstrat existenţa unor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care să fie de natură a crea o îndoiala serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative atacate şi nici nu a fost demonstrată înregistrarea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, sau după caz, o perturbare previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
De asemenea, a constat că nu au fost dovedite susţinerile potrivit cărora dispoziţiile art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat şi a H.G. nr. 577/2002 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale sunt abuzive, contrare Constituţiei României, aşa cum susţine reclamanta.
În consecinţă, a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea de suspendare a executării actelor administrative, formulată de reclamantă.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991, H.G. nr. 107/2008 şi a H.G. nr. 577/2002, instanţa a reţinut următoarele:
Art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991 a fost adoptată pentru stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, fiind modificat prin H.G. nr. 107/2008.
Potrivit art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991 valoarea terenurile evaluate actualizată cu indicele de inflaţie până la data evaluării se include, potrivit legii, în patrimoniul societăţilor comerciale iar capitalul social al acestora se majorează conform dispoziţiilor art. 113 lit. f) şi art. 210 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
H.G. nr. 577/2002 a cărui anulare se solicită a fost adoptată de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, cu modificările şi completările ulterioare.
A mai arătat instanţa că, prin H.G. nr. 107/2008 a fost modificat art. 6 din H.G. nr. 834/1991, motivat de faptul că, criteriile în baza cărora societăţile comerciale au obligaţia să-şi delimiteze şi să-şi evalueze terenurile aflate în patrimoniu sunt emise în urmă cu 15 ani, scopul acestei hotărâri fiind evaluarea terenurilor la valoarea de piaţă, cât şi actualizarea reglementărilor în domeniu, astfel încât valorile pentru care se emit certificatele de atestare a drepturilor de proprietate asupra terenurilor să fie reale şi nu subevaluate şi să existe o legislaţie unitară clară care să nu creeze confuzii în aplicare.
Prin urmare, această hotărâre de guvern a fost promovată pentru modificarea art. 6 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, fiind aplicabilă pentru toate societăţile comerciale cu capital de stat şi vizează majorarea capitalului social al acestora cu valoarea terenurilor deţinute de către acestea, cum este şi cazul reclamantei, respectiv cu valoarea terenurilor înscrise în certificatul de atestare a dreptului de proprietate aflat la dosar.
Actele cu caracter normativ adoptate de guvern şi a căror anulare se solicită sunt de aplicare generală, astfel încât nu se poate susţine argumentul reclamantei că îi vatămă sau lezează un interes legitim, nefiind astfel îndeplinite criteriile prevăzute de art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Privitor la lipsa avizului C.E.S. invocată de reclamantă, instanţa a constat că susţinerea este neîntemeiată, întrucât nu era obligatorie obţinerea avizului C.E.S. conform art. 7 din Legea nr. 109/1997 cu modificările şi completările ulterioare.
S-a reţinut că valoarea terenurilor actualizată cu indicele de inflaţie până la data evaluării se include în patrimoniul societăţilor comerciale, iar capitalul social al acestora se majorează conform dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 119 alin. (1).
În consecinţă, nu se poate reţine un drept sau un interes legitim al reclamantei care ar fi lezat prin adoptarea celor trei hotărâri de Guvern cu atât mai mult cu cât H.G. nr. 577/2002 a cărui anulare se solicită, de asemenea, a fost adoptată pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, cu modificările, şi completările ulterioare.
Faptul că reclamanta are neclarităţi cu privire la valoarea cu care se majorează capitalul social deţinut cu valoarea terenurilor pe care le are în proprietate conform certificatului de atestare nu este un argument care sa conducă la anularea celor trei hotărâri de Guvern, cea de-a treia hotărâre de guvern a cărei anulare se solicită, cu nr. 577/2002 fiind adoptată numai cu privire la aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale cu capital de stat, astfel încât nu se poate aprecia că o afectează în mod special pe reclamantă.
De asemenea, s-a reţinut că până la aprobarea modificării actelor normative majorarea capitalului social se face conform legislaţiei în vigoare, respectiv a Legii nr. 31/1990 cu modificările ulterioare şi a Legii nr. 137/2002, precum şi a hotărârilor de guvern, acte normative care sunt de aplicabilitate generală, astfel încât nu se poate susţine că ar vătăma un drept sau un interes legitim al reclamantei.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs SC F. SA Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
În motivarea căii de atac se aduc, în esenţă, critici sentinţei recurate în sensul că instanţa de fond a analizat doar aspectele formale ale raportului juridic dedus judecăţii, fără a analiza corect conformitatea actelor normative a căror anulare a solicitat-o cu legea în baza căreia au fost emise şi cu actele normative cu forţă juridică superioară, conform prevederilor Legii nr. 24/2000.
Dispoziţiile art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991 nu îndeplinesc cerinţele de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate, statuate de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţa C.E.D.O. Aceste dispoziţii reprezintă o normă legală paralelă cu prevederile art. 143 din H.G. nr. 577/2002, fapt care încalcă art. 16 alin. (1), (2) din Legea nr. 24/2000.
Se arată că în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că nu era necesar avizul C.E.S. pentru adoptarea H.G. nr. 577/2002 şi H.G. nr. 107/2008, deşi această obligaţie este expres prevăzută în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, fiind încălcate dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 109/1997, art. 79 din Constituţie, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 73/1993.
De asemenea, se susţine că sentinţa atacată a fost pronunţată fără a se avea în vedere argumentele sale privind vătămarea dreptului de proprietate.
Aplicarea art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991, în forma actuală ar conduce la majorarea incorectă a capitalului social cu consecinţe prejudiciabile.
De altfel, se arată că şi aplicarea art. 143 din H.G. nr. 577/2002 are caracter vătămător asupra patrimoniului şi capitalului său social, datorită dublei evaluări a aportului în natură a statului.
În sensul argumentelor expuse în cererea de recurs pentru admiterea acestuia au fost formulate de către recurenta-reclamantă şi concluzii scrise.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat, nefiind incident motivul de recurs, de nelegalitate, prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
După cum rezultă din expunerea prezentată anterior, recurenta-reclamantă a solicitat anularea art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 107/2008, de modificare a art. 6 din H.G. nr. 834/1991, precum şi pentru abrogarea unor reglementări din domeniu.
Dispoziţiile art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991, astfel cum a fost modificat prevăd: „valoarea terenurilor evaluate potrivit alin. (1), actualizată cu indicele de inflaţie până la data evaluării, se include, potrivit legii, în patrimoniul societăţilor comerciale, iar capitalul social al acestora se majorează conform dispoziţiilor art. 113 lit. f) şi art. 210 din Legea nr. 31/1990 republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.
Criticile recurentei-reclamante referitoare la soluţia instanţei de fond care a confirmat legalitatea prevederilor menţionate nu sunt fondate.
Dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, dreptul la un proces echitabil, se referă la dreptul persoanelor la judecarea în mod echitabil, public, într-un termen rezonabil a cauzei sale, nefiind incident procedurii de elaborare a actelor normative.
Toate criticile şi demersurile recurentei-reclamante urmăresc modificarea sau explicitarea normelor legale în domeniul majorării capitalul social al societăţilor cu capital de stat, ori acest fapt excede atribuţiilor puterii judecătoreşti, implicit instanţelor de contencios administrativ.
Faptul că recurenta-reclamantă are neclarităţi sau apreciază că normele legale menţionate conduc către o dublă evaluare a aportului în natură al statului la capitalul său social dacă ar fi aplicate, nu reprezintă argumente legale pentru anularea acestora.
Mai mult, în dosarul cauzei, reclamanta nu a făcut dovada faptului că a avut loc o punere în aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991, modificată, urmată de o hotărâre a acţionarilor în acest sens în raport de care să se invoce vătămarea în drepturile sau interesele sale legitime.
De asemenea, aceasta nu a dovedit că i s-a imputat în vreun fel majorarea incorectă a capitalului social şi consecinţele prejudiciabile generate de acest fapt.
Sunt nefondate şi criticile care vizează încălcarea art. 2 alin. (1), art. 3 alin. (1), art. 6 alin. (1) şi art. 14, 16 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, iar art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991, modificat prin H.G. nr. 107/2008 reprezintă o normă legală paralelă faţă de procedura de majorare a capitalului social reglementată de art. 143 din H.G. nr. 577/2002.
H.G. nr. 107/2008 a fost emisă în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată.
Potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, „în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice”.
În raport de aceste dispoziţii legale, remediul înlăturării paralelismului este fie abrogarea, fie concentrarea materiei în reglementări unice, nefiind menţionată printre remedii anularea actelor normative.
În acest sens a fost întocmit şi proiectul de hotărâre pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 834/1991 depus la dosar, care propune şi abrogarea art. 143 din H.G. nr. 577/2002.
Instanţa de recurs apreciază de asemenea ca fiind nefondate criticile referitoare la soluţia instanţei de fond care, în opinia recurentei a reţinut greşit legalitatea H.G. nr. 107/2008 şi H.G. nr. 577/2002, deşi acestea au fost adoptate fără solicitarea avizului C.E.S. şi Consiliului Legislativ.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 7 din Legea nr. 109/1997 privind organizarea şi funcţionarea C.E.S., urmare a faptului că H.G. nr. 577/2002 a fost adoptată fără solicitarea avizului C.E.S., instanţa de recurs apreciază că în mod corect prima instanţă a reţinut că acest aviz nu era necesar.
Este adevărat că potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 109/1997 (în vigoare la momentul adoptării actelor normative) „Iniţiatorii proiectelor de acte normative şi de programe şi strategii naţionale sau sectoriale care privesc domeniile prevăzute la art. 5 au obligaţia de a solicita pentru acestea avizul C.E.S.”.
Însă, H.G. nr. 577/2002 privind Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, cu modificările şi completările ulterioare şi a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri ale accelerării privatizării, nu reprezintă un act normativ primar care vizează domeniile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 109/1997, fiind doar un act normativ secundar de punere în aplicare a unor acte normative, care reglementează în domeniul privatizării şi pentru care într-adevăr, se impunea respectarea art. 7 menţionat.
De asemenea, nici în privinţa H.G. nr. 107/2008 nu era necesar avizul C.E.S. pentru că nici acest act normativ nu priveşte vreun domeniu enumerat la art. 5 din Legea nr. 109/1997.
Criticile referitoare la nelegalitatea H.G. nr. 107/2008, urmare a nesolicitării avizului Consiliului Legislativ nu pot fi reţinute ca fiind fondate.
Conform art. 79 din Constituţia României, revizuită, Consiliul Legislativ e un organ consultativ de specialitate al Parlamentului care avizează proiectul de acte normative.
Este adevărat că potrivit art. 8 din Legea nr. 24/2000 proiectele de hotărâri cu caracter normativ se supun avizării Consiliului Legislativ, avizul fiind unul de specialitate şi având caracter consultativ, conform art. 9 din acelaşi act normativ.
Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 73/1993 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ (R1) prevăd că „proiectele de ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ se supun spre abrogare Guvernului numai cu avizul Consiliului Legislativ”.
Aceste prevederi se referă exclusiv la avizarea de către Consiliul Legislativ a proiectelor de acte normative care nu au suferit ulterior adoptării, intervenţii legislative.
Art. 5 alin. (2) din Legea nr. 73/1993, republicată, menţionează situaţiile în care este necesar avizul Consiliului Legislativ după publicarea unei hotărâri a Guvernului .
H.G. nr. 107/2009 care a adus modificări art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991 nu se circumscrie situaţiilor prevăzute de art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 73/1993, republicată.
Prin urmare, faţă de toate considerentele expuse, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., astfel că Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC F. SA Bucureşti împotriva sentinţei nr. 5057 din 13 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5796/2010. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 6084/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
