ICCJ. Decizia nr. 930/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 930/2010

Dosar nr.713/35/2009

Şedinţa publică din 19 februarie 2010

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual în care a fost invocată excepţia de nelegalitate

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, reclamantul Cabinetul de insolvenţă A.N. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor şi Administraţia Finanţelor Publice Oradea, a solicitat anularea Deciziei nr. 40 din data de 14 aprilie 2008 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor.

Prin încheierea pronunţată la data de 13 mai 2009 în Dosarul nr. 2215/111/2008 Tribunalul Bihor a sesizat Curtea de Apel Oradea cu excepţia de nelegalitate a art. 1 din Ordinul Ministerului Economiei şi Finanţelor nr. 2371/2007 invocată de reclamantul Cabinet de Insolvenţă A.N. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Ministerul Finanţelor Publice, suspendând judecata cauzei.

2. Hotărârea Curţii de Apel

Învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 188/CA/2009-PI din 19 octombrie 2009, a respins excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, a respins şi excepţia de nelegalitate a art. 1 din Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 2371/2007 - declaraţia 200 şi declaraţia 250, invocată de reclamantul A.N. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, aşa cum reiese din considerentele sentinţei, următoarele:

Reclamantul a arătat, în motivarea excepţiei de nelegalitate că art. 1 al Ordinului Ministerului Economiei şi Finanţelor nr. 2371/2007, declaraţia 200 şi declaraţia 250, este nelegal raportat la Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1346/2006, Anexa 3, Capitolul I, pct. 1.1. - 4.2, art. 72 alin. (1) lit. e) şi art. 73 din OUG nr. 92/2003, art. 5 şi 7 din OUG nr. 86/2006 deoarece în cele două declaraţii nu se prevede codul de identificare fiscală a contribuabilului persoană fizică autorizată să desfăşoare activităţi independente sau profesii libere, normă imperativă prevăzută în actele normative invocate, iar pe cale de consecinţă era firesc ca şi actele emise de creditorul fiscal să respecte aceste cerinţe (denumire contribuabil, CIF contribuabil).

Instanţa a reţinut, în ceea ce priveşte inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate aceasta este nefondată.

Curtea de apel a motivat că, în virtutea principiului de drept potrivit căruia legea se interpretează în sensul producerii de efecte, iar nu în sensul înlăturării efectelor sale, şi actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în procedura excepţiei de nelegalitate prevăzute de art. 4 din Legea contenciosului administrativ.

Cu privire la excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 1 din Ordinul Ministrului Economiei şi Finanţelor nr. 2371/2007, declaraţia 200 (privind veniturile realizate) şi declaraţia 250 (decizie de impunere anuală) a reţinut că din toate reglementările invocate reiese că persoanele fizice care desfăşoară în mod independent activităţi economice autorizate sau exercită profesii libere vor folosi codul numeric personal ca şi cod de identificare fiscală în domeniul impozitului pe venit datorat pentru veniturile proprii, astfel că actul administrativ atacat este legal din perspectiva examinată.

3. Recursul declarat de autorul excepţiei de nelegalitate

Împotriva sentinţei Curţii de apel a declarat recurs A.N., fără a-l motiva în drept şi fără a sistematiza criticile formulate în motive de recurs.

Dintre aspectele semnalate de recurent în memoriul de recurs pot fi decelate următoarele motive:

3.1. Instanţa nu a observat că dispoziţiile art. 72 alin. (1) lit. b) din OG nr. 92/2003 nu este incident în cauză.

3.2. A fost ignorat spiritul reglementării cuprinse în art. 72 alin. (1) lit. e) din OG nr. 92/2003 şi pct. 4.1 din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1346/2006 din care rezultă că titularul obligaţiei de plată a impozitului pe venit este cabinetul, iar nu persoana fizică.

3.3. S-au interpretat eronat dispoziţiile OUG nr. 86/2006 cât şi cele cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. j) din OUG nr. 44/2008 cu consecinţa neînţelegerii distincţiei dintre patrimoniul persoanei fizice autorizate şi patrimoniul persoanei fizice.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate dar şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.

1. Analiza motivelor de recurs

Obiectul excepţiei de nelegalitate ridicate de recurentul reclamant A.N. vizează dispoziţiile art. 1 din Ordinul Ministrului Economiei şi Finanţelor nr. 2371/2007, pentru aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare prevăzute la Titlul III din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Textul atacat cu excepţia de nelegalitate are următorul cuprins:

"(1) Se aprobă modelul şi conţinutul următoarelor formulare, prevăzute în anexa nr. 1*):

a) 200 "Declaraţie privind veniturile realizate", cod 14.13 ianuarie 13;

b) 201 "Declaraţie privind veniturile din străinătate", cod 14.13 ianuarie 13/7;

c) 204 "Declaraţie anuală de venit pentru asocierile fără personalitate juridică", cod 14.13 ianuarie 13/2i;

d) 205 "Declaraţie informativă privind impozitul reţinut pe veniturile cu regim de reţinere la sursă, pe beneficiari de venit", cod 14.13 ianuarie 13/I;

e) 230 "Cerere privind destinaţia sumei reprezentând până la 2% din impozitul anual şi deducerea cheltuielilor efectuate pentru economisirea în sistem colectiv pentru domeniul locativ", cod 14.13 aprilie 13;

f) 250 "Decizie de impunere anuală pentru veniturile realizate din România de persoanele fizice", cod 14.13 februarie 13/a;

g) 251 "Decizie de impunere anuală pentru veniturile realizate din străinătate de persoanele fizice", cod 14.13 februarie 13/5a.

(2) Formularele prevăzute la alin. (1) lit. a) - e) se completează şi se depun conform instrucţiunilor prevăzute în anexa nr. 2.

(3) Formularele prevăzute la alin. (1) se utilizează pentru definitivarea impozitului anual aferent veniturilor realizate începând cu 1 ianuarie 2007".

În concret, recurentul a criticat modelul şi conţinutul formularelor 200 (privind veniturile realizate) şi 250 (privind Decizia de impunere anuală) susţinând că se află în contradicţie cu dispoziţii legale cu forţă superioară, respectiv cu prevederile art. 72 alin. (1) lit. e) şi art. 73 din OUG nr. 92/2003 şi cu art. 5 şi 7 din OUG nr. 86/2006.

De asemenea, recurentul a susţinut că formularele contravin O.M.F. nr. 1346/2006.

Nemulţumirea recurentului vizează faptul că aceste formulare nu prevăd codul de identificare fiscală a contribuabilului persoană fizică autorizată să desfăşoare activităţi independente sau profesii libere, ci doar codul numeric personal al persoanei fizice.

Curtea de apel a analizat judicios criticile de nelegalitate formulate de recurent, conchizând în sensul că actul administrativ se referă doar la persoanele fizice, întrucât contribuabil în sensul Titlului III al Legii nr. 571/2003 poate fi doar o persoană fizică, ceea ce explică de ce în formularele în discuţie s-a trecut, ca şi cod de identificare al contribuabilului, codul numeric personal.

Analizând punctual motivele de recurs formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

1.1. Dispoziţiile art. 72 alin. (1) lit. b), fostul art. 69 alin. (1) lit. b), din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, referitoare la obligaţia de înregistrare fiscală a persoanelor fizice, sunt relevante în cauză în contextul în care recurentul însuşi a invocat prevederile Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1346/2006, iar dispoziţiile cuprinse în pct. 5.1. din Procedura de atribuire a codului de înregistrare fiscală pentru persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită profesii libere aprobat prin acest ordin, trimit la acestea.

Astfel, din pct. 5.1. al procedurii indicate rezultă că:

"Pentru îndeplinirea obligaţiilor fiscale potrivit reglementărilor în domeniul impozitului pe venit datorat pentru veniturile proprii, codul de identificare fiscală utilizat de persoanele fizice este codul numeric personal, potrivit art. 69 alin. (1) lit. b) din OG nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

1.2. Textele legale invocate de recurent: art. 72 alin. (1) lit. e) din OG nr. 92/2003 şi pct. 4.1. din Procedura sus-menţionată aprobată prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1346/2006 nu conduc la o altă concluzie, ci stabilesc univoc că pentru persoanele care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită profesii libere, codul de identificare fiscală va fi codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal competent din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Or acest cod, în domeniul impozitului pe venit este codul numeric personal, iar "spiritul reglementării" invocat de recurent este în acest sens.

1.3. Curtea de apel a interpretat corect dispoziţiile invocate în cuprinsul acestui motiv de recurs, respectiv ale art. 5 şi 7 din OUG nr. 86/2006 şi ale art. 2 alin. (1) lit. j) din OUG nr. 44/2008, texte care reglementează ordinea în care pot fi urmărite bunurile, pentru acoperirea unor creanţe născute din activitatea profesională a practicianului în insolvenţă. Faptul că sunt supuse urmăririi cu prioritate bunurile aflate în patrimoniul de afectaţiune şi doar în măsura în care nu sunt suficiente pot fi urmărite bunurile aflate în proprietatea practicianului în insolvenţă, nu conduce la concluzia că actul administrativ examinat ar fi nelegal pentru că ipoteza confuziunii celor două patrimonii sugerată de recurent nu este reală.

În esenţă, Înalta Curte reţine că ordinul atacat cu excepţie de nelegalitate, emis în executarea Titlului III - Impozitul pe venit, al Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal conţine dispoziţii conforme cu prevederile art. 39 raportat la art. 41 lit. a) din lege, potrivit cărora plata impozitului pe veniturile din activităţi independente se datorează de contribuabili - persoane fizice, aşa încât este respectat principiul ierarhiei actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 4. alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse la pct. II.1. din această decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., raportat la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de faţă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamantul A.N. împotriva Sentinţei nr. 188/CA/2009 PI din 19 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2010.

Procesat de GGC - CL

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 930/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs