ICCJ. Decizia nr. 100/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 100/2011
Dosar nr. 4737.1/2/2009
Şedinţa publică de la 12 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 28 septembrie 2006 şi precizată ulterior, reclamantul P.O. a solicitat anularea deciziei prin care pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Oficiul Român pentru Imigrări i-a respins cererea de stabilire a domiciliului în România şi obligarea pârâtului la plata de daune morale în sumă de 100.000 Euro.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că prin decizia contestată pârâtul a respins neîntemeiat cererea sa de stabilire a domiciliului în România, deşi a dovedit îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 70 din O.U.G. nr. 194/2002.
Prin sentinţa civilă nr. 505 din 15 februarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, acţiunea reclamantului a fost respinsă ca fiind tardiv formulată.
Această hotărâre a fost casată prin decizia nr. 3055 din 14 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin această decizie, instanţa de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, constatând că acţiunea înregistrată la 28 septembrie 2006 nu a fost tardiv formulată faţă de răspunsul autorităţii intimate, care a fost comunicat reclamantului la data de 31 septembrie 2006.
În fond după casare, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 161 din 22 ianuarie 2008, prin care a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că decizia contestată a fost motivată şi justificată prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 şi ale Legii nr. 189/2002.
Recursul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia nr. 516 din 3 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Instanţa de recurs a reţinut că legalitatea actului contestat a fost examinată formal, fără a se verifica dacă reclamantul prezintă într-adevăr un pericol pentru siguranţa naţională sau pentru ordinea publică şi în vederea suplimentării probelor, prin solicitarea de informaţii cu privire la faptele săvârşite, a fost casată hotărârea atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
După rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat sentinţa civilă nr. 699 din 9 februarie 2010, prin care a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, a anulat decizia de respingere a cererii de stabilire a domiciliului în România comunicată reclamantului cu adresa nr. 50214/BF/S IV din 2 august 2006, a obligat pârâtul să aprobe cererea reclamantului de stabilire a domiciliului în România şi a respins cererea de acordare a daunelor morale.
Hotărând astfel, instanţa de fond a constatat că actul administrativ atacat nu a fost motivat, nu cuprinde descrierea faptelor din care să reiasă că reclamantul a prezentat pericol social pentru siguranţa naţională.
Prin faptul că autoritatea pârâtă nu a furnizat reclamantului nici un indiciu privind faptele de care este acuzat şi care ar fi de natură să aducă atingere securităţii naţionale, instanţa de fond a apreciat că nu s-au asigurat garanţii minime împotriva arbitrariului administraţiei.
Cererea de acordare a daunelor morale a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că în cauză nu s-a făcut dovada prejudiciului suferit prin refuzul pârâtului, iar prin obligarea acestuia să soluţioneze cererea în sensul solicitat de reclamant s-a realizat o reparaţie morală îndestulătoare.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de daune morale şi de obligare a pârâtului să plătească suma de 100.000 Euro cu acest titlu. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Recurentul a susţinut că în mod greşit i-a fost respinsă cererea de daune morale, deşi a dovedit dauna morală care i-a fost produsă, prin atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, precum şi consecinţele negative suferite pe plan psihic faţă de caracterul nejustificat al refuzului autorităţii administrative de a-i aproba cererea de stabilire a domiciliului în România.
Recurentul a învederat că a fost victima unei suferinţe morale indubitabile prin emiterea şi susţinerea cu consecvenţă a deciziei de respingere a cererii de stabilire a domiciliului, cu repercusiuni de imagine negativă nu numai în opinia publică , dar şi în plan familial, prin compromiterea relaţiilor de familie, prin stresul trăit din cauza situaţiei litigioase. De asemenea, reclamantul a arătat că s-a creat un climat de neîncredere printre conaţionalii săi un sentiment de nesiguranţă şi teamă cu privire la continuarea activităţii şi un profund sentiment de nedreptate datorat faptului că autorităţile nu au comunicat în nici un fel faptele imputate.
Prin recunoaşterea caracterului nejustificat al respingerii cererii sale de stabilire a domiciliului în România reclamantul a considerat că nu s-a acordat o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, deoarece nu s-a asigurat o reparaţie echitabilă, în sensul dispoziţiilor art. 41 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 304/1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei şi eventual, reparaţii pentru daune morale.
Instanţa de fond a interpretat corect aceste dispoziţii legale, constatând întemeiat că reclamantul nu a dovedit existenţa unui prejudiciu moral prin refuzul autorităţii de aprobare a cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă pe teritoriul României.
Argumentele invocate atât la fond, cât şi în recurs cu privire la suportarea unui prejudiciu moral prin atitudinea culpabilă a autorităţii administrative nu pot fi reţinute ca temei pentru acordarea daunelor pretinse, întrucât au un caracter generic şi nu se referă la situaţia de fond concretă a recurentului – reclamant.
Din probele administrate în cauză rezultă că respingerea cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă nu a determinat alte măsuri împotriva recurentului – reclamant şi nu a produs nici un efect în ceea ce priveşte dreptul său de şedere temporară acordat până la data de 8 noiembrie 2012, conform cărţii de rezidenţă seria RTR 7724, astfel că nu s-a adus atingere vieţii de familie sau dreptului de a desfăşura activitatea economică autorizată.
De asemenea, nu pot fi reţinute susţinerile privind afectarea relaţiilor sociale prin existenţa unui sentiment de neîncredere, inclusiv printre conaţionali, dat fiind că decizia contestată este un act unilateral cu caracter individual, care a fost adus la cunoştinţă numai recurentului, fără a fi fost comunicat terţilor sau făcut public.
În consecinţă, actul dedus judecăţii nu a fost de natură să producă efecte juridice în privinţa continuităţii şi legalităţii şederii recurentului – reclamant pe teritoriul României şi nici nu a provocat prejudiciul moral indicat prin acţiune, ceea ce a determinat în mod corect respingerea ca neîntemeiată a cererii de acordare a daunelor morale.
Din acest motiv, în concordanţă cu dispoziţiile art. 41 din Convenţia Europeană a drepturilor omului şi libertăţilor, instanţa de fond a apreciat corect că prin obligarea autorităţii administrative să soluţioneze cererea de stabilire a domiciliului în România în sensul solicitat de recurentul – reclamant s-a realizat o reparaţie morală îndestulătoare.
Critica din recurs privind omisiunea de pronunţare asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată va fi de asemenea respinsă, constatându-se că instanţa de fond , cu ocazia rejudecării cauzei, nu a fost investită cu o asemenea cerere în condiţiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ.
Pe de altă parte, se reţine că, pentru nesoluţionarea tuturor capetelor de cerere, recurentul – reclamant avea posibilitatea să formuleze o cerere de completare a hotărârii, în baza dispoziţiilor art. 2812 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul P.O. împotriva sentinţei nr. 699 din 9 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1/2011. Contencios. Anulare acte administrativ... | ICCJ. Decizia nr. 12/2011. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
