ICCJ. Decizia nr. 1001/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1001/2011
Dosar nr. 1053/46/2010
Şedinţa publică din 18 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, reclamanţii S.N.E., S.E.R., S.M., M.I., B.G., P.M., D.M., F.M., R.C., B.M., V.M., S.D.D., G.I., T.M., P.B., C.N., G.E., L.A.V., L.O., C.D.C. au chemat în judecată pe pârâta Curtea de Apel Piteşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună suspendarea executării deciziei nr. 115 din 28 iulie 2010, emisă de pârâtă în baza Ordinului nr. 1870/C din 23 iulie 2010 emis de Ministerul Justiţiei.
Prin sentinţa nr. 173/F-C din 18 august 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea reclamanţilor.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că nu sunt întrunite în mod concomitent cele două cerinţe prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Cât priveşte condiţia cazului bine justificat, prima instanţă a constatat că reclamanţii au susţinut apărări de fond, prin critica adusă actului administrativ aflat în litigiu pentru neconcordanţa cu unele dispoziţii legale interne şi internaţionale, ceea ce ar fi presupus nu doar cercetarea sumară a acestora, pipăirea fondului, ci însăşi soluţionarea pe fond a cererii în anulare, ceea ce nu ar fi fost permis în cadrul procedurii de suspendare.
Prin urmare, în opinia Curţii de apel, reclamanţii nu au relevat împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să exprime indicii temeinice de nelegalitate, pentru admisibilitatea cererii de suspendare a actului administrativ.
De asemenea, prima instanţă a reţinut că reclamanţii nu au demonstrat că există o pagubă iminentă ca reprezentând un prejudiciu material, viitor sau previzibil cu evidenţă; prin urmare, diminuarea drepturilor salariale cu 25% pe o perioadă determinată nu conduce la incidenţa celei de-a doua condiţii instituite de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
împotriva acestei hotărâri judecătoreşti s-a promovat recurs în termen legal de către reclamanţii S.N.E., S.E.R., S.M., M.I., B.G., P.M., D.M., F.M., R.C., B.M., V.M., S.D.D., G.I., T.M., P.B., C.N., G.E., L.A.V., L.O., C.D.C., care au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei atacate, iar pe fond, admiterea acţiunii.
În dezvoltarea căii de atac, recurenţii consideră că sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
În concepţia recurenţilor, cele două condiţii legale sunt îndeplinite, în contextul în care paguba iminentă este evidentă, în condiţiile în care drepturile salariale nu sunt plătite conform legii la această dată, fiind prejudiciaţi în drepturile garantate constituţional.
Pe de altă parte, recurenţii arată că instanţa a ignorat dispoziţiile art. 164 C. mun., care reglementează principiul potrivit căruia reţinerile ori suspendarea salariului nu poate fi operată decât pentru cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Sub acest aspect, recurenţii menţionează că obligaţia de plată a salariului este una principală, de la care angajatorul nu se poate sustrage prin invocarea lipsurilor de fonduri băneşti.
În plus, recurenţii sunt de părere că, prin dispoziţia de diminuare a drepturilor salariale, au fost încălcate şi prevederile art. 8 alin. (1) din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind protecţia salariatului nr. 95/1949, ratificată de România prin Decretul nr. 284/1973.
În temeiul acestor dispoziţii, orice modificare adusă cu privire la plata salariului, reţineri, diminuări, nu se pot face decât în condiţiile şi limitele prescrise de legea naţională sau stabilite prin contracte colective de muncă.
O altă critică adusă de recurenţi vizează insuficienta motivare a hotărârii, având în vedere şi faptul că în preambulul şi dispozitivul acesteia s-a făcut precizarea că Decizia a fost emisă în baza Ordinului nr. 1870/C din 23 iulie 2010 emis de Ministerul Justiţiei.
Se învederează că acest ultim act administrativ se referă la „…alte drepturi salariale ale judecătorilor, asistenţilor judiciari şi personalul din cadrul serviciilor de probaţiune de pe lângă tribunale…".
Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., prin raportare la art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, respingerea recursului ca nefondat.
Sentinţa atacată este legală şi temeinică, în speţă nefiind întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ. în vederea casării sau modificării sentinţei.
Instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată în funcţie de situaţia faptică.
Aşa cum s-a reţinut anterior, obiectul acţiunii deduse judecăţii îl reprezintă suspendarea executării actului administrativ individualizat anterior.
Prin sentinţa atacată cu recurs în prezenta cauză, instanţa de contencios administrativ a dispus respingerea cererii de suspendare.
Sub acest aspect, nu trebuie ignorat conţinutul actului administrativ aflat în discuţie.
Astfel, prin Decizia nr. 115 din 28 iulie 2010, intimata-pârâtă Curtea de Apel Piteşti a hotărât ca, în perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, cuantumul brut al salariilor, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate, personalului conex, funcţionarilor publici şi personalului contractual de la instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Piteşti, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 şi ale OUG nr. 1/2010 se diminuează cu 25%.
În altă ordine de idei, instanţa de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrative, unilateral, până la pronunţarea instanţei de fond.
Din lecturarea textelor legale anterior arătate rezultă că o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În mod evident, Decizia mai sus indicată reprezintă un act administrativ.
În plus, măsura supusă analizei în cauza de faţă a fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării executării unei norme cu putere de lege.
Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Aşa cum am amintit mai sus, o condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetăţeanul şi statul).
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că nu suntem în prezenţa unui caz bine justificat, în raport de împrejurarea că, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, reclamanţii au realizat o serie de afirmaţii care vizează fondul unei cereri de anulare.
În alţi termeni, reclamanţii au criticat actul administrativ supus judecăţii pentru o neconcordanţă cu unele prevederi legale interne şi internaţionale, ceea ce ar fi presupus nu doar pipăirea fondului, ci chiar soluţionarea pe fond a unei acţiuni în anulare, ceea ce nu este permis în cadrul unei proceduri, care se finalizează cu o măsură provizorie şi cu caracter excepţional, cum este cea de faţă.
Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În concepţia instanţei de control judiciar îndeplinirea condiţiei pagubei iminente nu se mai impune a fi analizată, de vreme ce, pentru a opera suspendarea unui act administrativ, trebuie să fie întrunite în mod cumulativ cele două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Prin urmare, în speţa de faţă, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru a se dispune suspendarea efectelor deciziei nr. 115/2010.
În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită critica recurenţilor sub aspectul insuficientei motivări a hotărârii judecătoreşti, întrucât constată că, în litigiul dedus judecăţii, au fost respectate cerinţele statuate de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că nu se impune incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Aşa cum s-a relevat mai sus, prima instanţă şi-a prezentat argumentele pentru care a respins cererea de suspendare, atât din punct de vedere faptic, cât şi juridic.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.N.E., S.E.R., S.M., M.I., B.G., P.M., D.M., F.M., R.C., B.M., V.M., S.D.D., G.I., T.M., P.B., C.N., G.E., L.A.V., L.O., C.D.C. împotriva sentinţei nr. 173/F-C din 18 august 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1000/2011. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1190/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
