ICCJ. Decizia nr. 1052/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1052/2011
Dosar nr. 9635/2/200.
Şedinţa publică din 22 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 octombrie 2009 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul S.N.P.V.P.L., în calitate de reprezentant al membrului de sindicat L.M.E., a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună următoarele:
- repararea prejudiciului cauzat membrului de sindicat ca urmare a discriminării prin neacordarea majorărilor salariate de 5%, începând cu 1 ianuarie 2007 (faţă de decembrie 2006), cu 2% începând cu data de 1 aprilie 2007 (faţă de nivelul din luna martie 2007) şi cu 11 % începând cu data de 1 octombrie 2007 (faţă de nivelul din luna septembrie 2007);
- plata dobânzilor legale calculate conform art. 3 alin. (3) din OG nr. 9/2000 începând cu luna ianuarie 2007, până la efectuarea plăţii;
- indexarea sumelor datorate (prin aplicarea coeficienţilor de inflaţie) începând cu momentul naşterii dreptului la despăgubire - 1 ianuarie 2007 - şi până în momentul efectuării plăţii efective a drepturilor salariale revendicate ca urmare a discriminării;
- efectuarea menţiunilor privitoare la majorările salariale în dosarul personal al membrului de sindicat.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că Legea nr. 232/2007 pentru aprobarea OG nr. 6/2007 a modificat art. 39 alin. (2) din ordonanţă, în sensul că pentru toţi funcţionarii publici au fost prevăzute majorări salariale în cotă de 7% aplicată la salariul din 2006 şi de 11% începând cu data de 1 octombrie 2007, aplicată la salariul din luna septembrie 2007, însă poliţiştii au fost exceptaţi de la aplicarea dispoziţiilor respective. Mai susţine reclamantul că prin OG nr. 10/2007 au fost prevăzute creşteri salariale de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar salarizat conform OUG nr. 24/2000, majorările fiind prevăzute în 3 etape, conform capătului principal al cererii de chemare în judecată, iar poliţiştii au fost excluşi de la acordarea majorărilor respective.
Susţine reclamantul că, prin exceptarea poliţiştilor de la acordarea respectivelor drepturi salariale, s-a produs o discriminare în sensul art. 2 din OG nr. 37/2000, ceea ce contravine Directivei 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de muncă, precum şi principiului nediscriminării şi egalităţii de tratament consacrat de art. 16 şi art. 20 din Constituţie, republicată, art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 4 din Carta Socială Europeană. în acelaşi sens, reclamantul invocă Decizia nr. 23/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2068 din 30 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, următoarele:
Persoana în numele căreia a fost formulată acţiunea are calitatea de poliţist - funcţionar public cu statut special, iar actele normative invocate în susţinerea cererii nu sunt aplicabile acestei categorii de funcţionari.
Poliţistul este funcţionar public cu statut special a cărui salarizare este reglementată de OG nr. 38/2003.
În actele normative care reglementează creşterile salariale pentru anul 2007 (OG nr. 10/2007, OG nr. 16/2007, OG nr. 27/2007, OG nr.6/2007) nu sunt prevăzuţi poliţiştii ca beneficiari ai majorărilor salariale şi nu este menţionat nici actul normativ de salarizare a acestora, respectiv OG nr. 38/2003.
Pentru poliţişti au fost prevăzute creşteri salariale începând cu data de 01 ianuarie 2007, prin Legea nr. 491/2006 pentru aprobarea OG nr. 57/2006 pentru modificarea OG nr. 38/2003, ca urmare a majorării coeficienţilor de ierarhizare pentru funcţiile îndeplinite.
Reglementarea modalităţii de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituţiile publice constituie opţiunea legiuitorului, neputând fi extrapolată şi la alte categorii socio-profesionale, dacă legea nu prevede în mod neechivoc acest lucru. Prin urmare, întrucât voinţa legiuitorului a fost aceea de a acorda majorările salariale numai anumitor categorii de persoane, stabilite în mod expres, printre care nu se încadrează şi poliţiştii, aceştia nu sunt îndreptăţiţi la acordarea majorărilor salariale respective, ceea ce nu este însă de natură a contravine principiului egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 din Constituţie, întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriile de persoane aflate în aceeaşi situaţie, instanţa având în vedere sub acest aspect şi cele reţinute de Curtea Constituţională (deciziile nr. 213/2004, nr. 565/2005, nr. 721/2006 şi în jurisprudenţa CEDO - Engel şi alţii împotriva Olandei, 1976; Marckx împotriva Belgiei, 1979; Moustaquim împotriva Belgiei, 1991; Fredin împotriva Suediei, 1991; Hoffmann împotriva Austriei, 1993), în sensul că „egalitatea nu înseamnă uniformitate, fiind posibilă stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situaţii diferite, când aceasta se justifică în mod raţional şi obiectiv".
In ceea ce priveşte discriminarea invocată de reclamanţi în sensul art. 2 din OG nr. 137/2000, Curtea a avut în vedere cele reţinute de Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 821/2008, nr. 1325/2008 şi a argumentat în sensul că, faţă de împrejurarea că discriminarea este rezultatul prevederilor anumitor acte normative prin care s-au prevăzut creşteri salariale pentru anumite categorii de salariaţi bugetari, instanţa nu are competenţa de a obliga pârâţii să acorde drepturi salariale prevăzute de legiuitor exclusiv în beneficiul altor categorii de salariaţi.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 2068 din 30 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul S.N.P.V.P.L., în temeiul art. 3041 C. proc. civ.
În motivele de recurs se arată că interpretarea instanţei de fond conform căreia poliţiştii sunt excluşi de la indexarea salariilor pe motiv că aceştia sunt încadraţi în baza Legii nr. 360/2002 şi nu în temeiul Legii nr. 188/1999, contravine dispoziţiilor art. 43 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, care prevăd că salariile prevăzute în acest act normativ se vor indexa în baza reglementărilor care privesc salarizarea personalului din sectorul bugetar, în speţă OG nr. 6/2007, modificată de Legea nr. 232/2007. Astfel, dispoziţiile art. 43 din OG nr. 38/2003 reprezintă un exemplu tipic de normă de trimitere.
Pe de altă parte, recurentul precizează că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile OG nr. 6/2007 şi OG nr. 38/2003, iar nu pe dispoziţiile OG nr. 137/2000, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond, aceste ultime dispoziţii fiind invocate cu titlu de temei juridic secundar şi nu în sensul că membrul de sindicat ar fi fost discriminat de legiuitor sau în sensul de a se solicita anularea sau refuzul aplicării unor acte normative. Dimpotrivă, recurentul-reclamant susţine că a invocat faptul că în procesul de aplicare a legii, organele administraţiei publice pârâte au produs o discriminare în sensul art. 2 din OG nr. 137/2000 prin excluderea poliţiştilor de la acordarea majorărilor salariale.
4. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând cauza prin prisma criticilor din recurs, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi în raport cu dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
În esenţă, problema de drept vizează acordarea în beneficiul reclamantei L.M.E., angajat în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române - Direcţia Generală de Combatere a Criminalităţii Organizate, a majorărilor salariale prevăzute de OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, şi de OG nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit OUG nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică.
Este adevărat că, potrivit art. 43 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor (care a fost abrogat prin Legea nr. 330/2009) ,,Salariile stabilite in raport cu coeficienţii de ierarhizare, prevăzute în prezenta ordonanţă, sunt brute şi se vor indexa în baza reglementărilor care privesc salarizarea personalului din sectorul bugetar".
Insă, OG nr. 6/2007 reglementează drepturile salariale ale categoriilor de funcţionari publici expres determinate, între care nu este enumerată şi categoria poliţiştilor, ca funcţionari publici cu statut special. Totodată, respectiva ordonanţă nu reglementează indexarea drepturilor salariale pentru a se face aplicarea normei de trimitere de la art. 43 din OG nr. 83/2003.
In acelaşi sens, OG nr. 10/2007 reglementează creşterile salariale acordate în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit OUG nr. 24/2000, iar nicidecum indexarea drepturilor salariale ale tuturor categoriilor de funcţionari publici pentru a atrage incidenţa normei de trimitere de la art. 43 din OG nr. 83/2003.
Astfel fiind, Curtea de apel în mod corect a apreciat că dispoziţiile actelor normative invocate de reclamant nu sunt aplicabile în cauză, cu atât mai mult cu cât salarizarea poliţiştilor a fost modificată prin OG nr. 57/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 491/2006, în sensul reglementări creşterilor salariale.
Totodată, nu poate fi primită susţinerea din recurs referitoare la aplicarea dispoziţiilor OG nr. 10/2007 şi categoriei poliţiştilor, deoarece reglementarea modalităţilor de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituţiile publice constituie opţiunea legiuitorului şi nu poate fi extinsă la alte categorii socio-profesionale, iar Legea nr. 232/2007 pentru aprobarea OG nr. 6/2007, invocată de recurent, prevede expres la art. 2 că ordonanţa se aplică funcţionarilor publici numiţi în temeiul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată.
Astfel, acordarea acestor creşteri salariale numai anumitor categorii profesionale nu constituie o discriminare, aşa cum este aceasta definită în Legea privind prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare, pentru că nu reprezintă o deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau categorie defavorizată.
Principiul egalităţii statuat de Legea fundamentală nu presupune uniformitate, ci permite stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situaţii diferite, când aceasta se justifică în mod raţional şi obiectiv, sens în care s-a pronunţat Curtea Constituţională în mod constant.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant. Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat. Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statele introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte.
Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, nu se poate reţine existenţa unei situaţii de discriminare a membrului de sindicat în raport cu alte categorii de salariaţi din sistemul bugetar, întrucât persoana respectivă nu se află într-o situaţie identică cu cei din categoriile respective.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este în concordanţă cu prevederile legale, iar susţinerile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de S.N.P.V.P.L., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.N.P.V.P.L. împotriva sentinţei civile nr. 2068 din 30 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1036/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1515/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
