ICCJ. Decizia nr. 1162/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1162/2011
Dosar nr. 1478/57/2010
Şedinţa publică de la 25 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantele B.A., B.O.L.M., B.A.D., C.I.M., D.A., I.A.C., I.A., J.T.N.V., T.A.A., O.A., P.A.D., P.C., P.B., S.M., S.G.A. şi S.B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România, suspendarea executării Hotărârii nr. 845 din 11 septembrie 2010 şi a Hotărârii U.N.B.R. nr. 845 bis din 11 septembrie 2010, emise de către Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România.
În motivarea cererii, reclamantele au criticat hotărârile contestate ca fiind emise de un organ necompetent, şi cu încălcarea Directivei nr. 96/34/CE a Consiliului Europei privind acordul-cadru referitor la concediul pentru creşterea copilului încheiat de U.N.I.C.E., C.E.E.P. şi C.E.S., a dispoziţiilor art. 3 alin. (1), art. 6 lit. e), art. 9 alin. (3), art. 15 din Statutul C.A.A. şi art. 32 din Legea nr. 51/1995.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 275/F/CA din 10 noiembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea reclamantelor şi a dispus suspendarea executării Hotărârii nr. 845 din 11 septembrie 2010 şi a Hotărârii U.N.B.R. nr. 845 bis din 11 septembrie 2010, emise de către Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Hotărârea nr. 845 din 11 septembrie 2010 privind modificarea şi completarea Statutului Casei de Asigurări a Avocaţilor şi a Regulamentului C.A.A. şi prin Hotărârea nr. 845 bis din 11 septembrie 2010 privind stabilirea cuantumului indemnizaţiei pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani şi, în cazul copilului cu handicap până la împlinirea vârstei de 3 ani, adoptate de Consiliul Uniunii Barourilor din România, s-au oferit reglementări noi în ce priveşte condiţiile de acordare indemnizaţiei pentru creşterea copilului şi cuantumul acestei indemnizaţii.
Astfel, „asiguraţii sistemului autonom de pensii de asigurări sociale pentru avocaţi, au dreptul, în afară de pensii, la (…) indemnizaţie pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani (…)” şi că beneficiază de indemnizaţie pentru îngrijirea copilului (…) doar asiguraţii care au 12 luni de stagiu de cotizare în ultimul an anterior datei naşterii copilului” şi art. 88 din acelaşi statut conform cărora „indemnizaţia pentru creşterea copilului se acordă doar asiguraţilor care nu au dreptul la indemnizaţie pentru creşterea copilului din sistemul public”, iar dacă „asiguratul beneficiază din sistemul public de o indemnizaţie pentru creşterea copilului în cuantum mai mic decât cel care se acordă în sistemul de asigurări sociale al avocaţilor, se acordă diferenţa dintre cele două cuantumuri”.
De asemenea, printre modificările criticate se numără cele introduse Regulamentului de organizare şi funcţionare al Casei de Asigurări a Avocaţilor în sensul că „cuantumul indemnizaţiei pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani este de 40% din venitul de referinţă pe profesie”, că „pot beneficia de indemnizaţie pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani doar asiguraţii care nu au dreptul la indemnizaţie pentru creşterea copilului din sistemul public” şi că „indemnizaţie pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani se acordă numai celor care nu realizează venituri din profesie sau alte surse, (…) în caz contrar acest drept se pierde.”
Instanţa fondului a apreciat criticile formulate de reclamante ca întemeiate, constatând ca nepermisă condiţionarea existenţei dreptului la indemnizaţie pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani sau a întinderii acestui drept, de existenţa unui drept la indemnizaţie din sistemul public, de vreme ce una din îndatoririle avocatului este de a achita cu regularitate şi la timp taxele şi contribuţiile stabilite pentru formarea bugetului baroului şi a fondurilor Casei de Asigurări a Avocaţilor din România şi ale filialelor conform art. 42 din lege, precum şi de prevederea conform cărora avocaţii pot fi beneficiarii şi altor sisteme de asigurări sociale, sugerând astfel că este permis cumulul, fără interdicţii şi fără restricţii. De asemenea, această condiţionare pare a fi discriminatorie în raport cu ceilalţi beneficiari ai acestui sistem de asigurări sociale autonom, cărora le este permis cumulul cu drepturile provenite din sistemul public de asigurări sociale, în condiţiile în care toţi avocaţii au aceleaşi obligaţii către fondul C.A.A.
A mai arătat instanţa fondului că noile reglementări par a crea o discriminare chiar şi în cadrul aceleaşi categorii de beneficiari, în speţă de titularii dreptului la indemnizaţia pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani, existând posibilitatea ca avocatul cu o contribuţie mai mare la fondul C.A.A. să primească o indemnizaţie mai mică sau chiar deloc, faţă de un avocat cu o contribuţie aferentă venitului de referinţă minim, deşi unul din principiile care stau la baza acestui sistem este cel al contributivităţii.
A apreciat Curtea că sunt astfel îndeplinite condiţiile cazului bine justificat şi a pagubei iminente, motivând că prin recalcularea indemnizaţiei în lumina noilor prevederi statutare sau sistarea ei în condiţiile stabilite, reclamantelor li s-ar produce un prejudiciu imediat şi important, de natură a le afecta grav condiţiile de viaţă preconizate la începutul maternităţii.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs în termenul legal pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România, solicitând modificarea acesteia în sensul repingerii cererii reclamantelor ca neîntemeiată, pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta a susţinut că, pe de o parte, în cauză nu se poate vorbi de o îndoială serioasă cât timp U.N.B.R. a hotărât în limitele competenţelor şi având în vedere Hotărârea nr. 8/2010 a Congresului Avocaţilor, hotărâre ce se baza pe propunerile barourilor şi filialelor C.A.A. în scopul restabilirii echilibrului bugetar al sistemului C.A.A., iar, pe de altă parte, nu poate fi reţinut un prejudiciu iminent şi previzibil care ar fi suferit de către reclamante.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
O condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
În speţă, Înalta Curte apreciază acest aspect realizat în condiţiile în care, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 221/2000 şi a Statutului Casei de Asigurări a Avocaţilor, contribuţiile la sistemul unic, propriu şi autonom de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, printre care se numără şi indemnizaţia pentru creşterea copilului, gestionat de Casa de Asigurări a Avocaţilor din România, sunt obligatorii, fiind permis cumulul cu drepturile prevăzute şi de alte sisteme de asigurări sociale, fără ca O.U.G. nr. 221/2000 să stabilească, în această privinţă, interdicţii sau restricţii.
Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În speţă este neîndoielnică îndeplinirea acestei condiţii în contextul în care reclamantelor-intimate li se refuză, pentru o perioadă semnificativă, plata unor sume de bani, acestea nerealizând, în această perioadă, alt venit.
Mai mult, la termenul din 25 februarie 2011, recurenta a depus Hotărârilor Consiliului U.N.B.R. nr. 911 şi 912 din 11 decembrie 2010, prin care se anulează Hotărârea Consiliului U.N.B.R. nr. 845 şi 845 bis din 11 septembrie 2010.
Acest aspect este de natură a confirma aprecierile instanţei de fond cu privire la aparenta nelegalitate a actelor contestate, din moment ce însuşi emitentul a înţeles să le revoce.
Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 alin (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat în cauză ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de Uniunea Naţională a Barourilor din România împotriva sentinţei civile nr. 275/F/CA din data de 10 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1134/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1181/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
