ICCJ. Decizia nr. 1173/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1173/2011
Dosar nr. 515/54/2010
Şedinţa publică de la 25 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 15 februarie 2010, reclamantul M.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, obligarea acesteia să emită titlul de despăgubire în numerar pentru suma de 54.826,24 RON reprezentând titlu de despăgubire acordat prin decizia nr. 2030 din 28 mai 2008, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în procedura administrativă instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în cadrul Dosarului nr. 9961/CC prin care a fost soluţionat dosarul întocmit în baza notificării nr. 244/N/2001, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor a adoptat decizia nr. 2030 din 28 mai 2008 reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 54.826,24 RON, decizie rămasă definitivă, în temeiul căreia reclamantul şi-a exprimat opţiunea pentru primirea exclusivă de despăgubiri în numerar, opţiune depusă la data de 02 iulie 2008.
Reclamantul a susţinut că până la data formulării acţiunii pârâta nu a emis titlul de plată şi nu a transferat despăgubirea în numerar, prevalându-se de dispoziţiile art. 182 lit. a), potrivit cărora despăgubirea în numerar se va transfera în termen de 15 zile de la data existenţei disponibilităţilor financiare, poziţie criticabilă pentru încălcarea principiului executării cu bună credinţă de către stat a obligaţiilor ce-i revin şi a principiului soluţionării dosarului într-un termen rezonabil.
Prin întâmpinarea depusă, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, motivat de incidenţa art. 182 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 128/2008 şi art. 182 lit. a) Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând lipsa disponibilităţilor financiare şi aspecte ce ţin de procedura administrativă, condiţii în care, practic, s-a stabilit în sarcina Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor o obligaţie imposibil de executat.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 224 din data de 23 aprilie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de către reclamantul M.I.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a apreciat ca întemeiată excepţia prematurităţii acţiunii în raport cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Instanţa fondului a apreciat că suma solicitată de către reclamant reprezintă o creanţă certă şi lichidă, dar neexigibilă, în condiţiile în care reclamantul a înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor cererea de opţiune din 2 iulie 2008, iar plăţile sunt efectuate în ordinea numerelor de opţiune până în prezent plata despăgubirilor în numerar realizându-se în limita disponibilităţilor financiare până la cererea de opţiune înregistrată în 09 aprilie 2008.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul M.I., solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii cererii sale.
A susţinut recurentul-reclamant că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a prevederilor legale în materia legilor reparatorii, că, permiţându-se Statului Român să prelungească sine die termenul de soluţionare a cererilor de despăgubire se încalcă principiul procesului rezonabil şi noţiunea de proces echitabil.
Recurentul a mai criticat sentinţa contestată pentru faptul că instanţa de fond a primit simplele afirmaţii ale intimatei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor fără să-i fi cerut să probeze diligenţa în soluţionarea cererii sale.
A mai susţinut că acest comportament al pârâtei aduce atingere noţiunii de bun şi obligaţiei subsecvente a statului, potrivit Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin recunoaşterea dreptului la despăgubire neurmată de punerea în plată a drepturilor se creează şi se menţine o stare de incertitudine cu privire la drepturile recurentului, perpetuând, printr-o atitudine culpabilă, o puternică stare de insecuritate juridică în domeniul legilor reparatorii.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurent şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Recurentul-reclamant a supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul emiterii deciziei reprezentând titlul de plată în temeiul art. 18 alin. (1) din Titlul VII Capitolul V al Legii nr. 247/2005.
Calitatea recurentului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent a fost stabilită prin dispoziţia nr. 2829 din 23 ianuarie 2006 a Primarului Municipiului Craiova, dosarul conţinând dispoziţia şi documentaţia aferentă fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor cu nr. 9961/CC.
Soluţia pronunţată de Curtea de apel, de respingere ca prematură a acţiunii înregistrate la data de 15 februarie 2010, la aproape doi de ani de la depunerea opţiunii recurentului pentru primirea exclusiv de despăgubiri în numerar, şi mai cu seamă considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei, reflectă interpretarea greşită a prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi ale Legii nr. 554/2004 atât în litera, cât şi în spiritul lor.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Este adevărat că Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen în cadrul căruia să fie finalizată procedura de stabilire a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, iar complexitatea etapelor procedurii administrative exclude, în mod obiectiv, incidenţa termenului de drept comun, de 30 de zile, instituit prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 54/2004.
Această împrejurare nu poate încuraja însă autoritatea competentă să tergiverseze soluţionarea dosarelor peste limitele unui termen rezonabil, consacrat în art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi în art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, principiu aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci şi în cadrul procedurii administrative ori în etapa executării deciziilor definitive.
Principiul soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale are drept efect necesar şi faptul că o cerere întemeiată pe dispoziţiile Capitolului V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, având ca obiect obţinerea despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, trebuie să fie soluţionată într-un interval de timp rezonabil, calculat de la data sesizării autorităţii publice competente, în cadrul procedurii administrative preliminare şi până la momentul finalizării procedurilor judiciare, prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti irevocabile.
Or, luând în considerare intervalul de timp scurs de la iniţierea procedurii, precum şi faptul că în baza legislaţiei interne, recurentul-reclamant este obligat să mai aştepte, pentru un termen neprecizat, realizarea drepturilor sale, fiind condiţionat şi de existenţa disponibilităţilor băneşti, se ajunge la o durată totală a procedurii de aproximativ 10 ani, ceea ce, în mod evident, nu poate fi considerată o durată rezonabilă.
Argumentele intimatei-pârâte Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ce se circumscriu excepţiei prematurităţii cererii reclamantului-recurent sunt nefondate.
Art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede că:
„După emiterea titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va emite, pe baza acestora şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată. titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei în acţiuni, iar titlurile de plată vor fi remise Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în vederea efectuării operaţiunilor de plată”.
La rândul său art. 181 din acelaşi Titlu VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, stabileşte că:
„( 1) Titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deţinătorii acestora într-una din modalităţile prevăzute în prezenta secţiune.
(2) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o suma de maxim 500.000 RON, titularul acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în acţiuni emise de Fondul Proprietatea, fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acţiuni, parte în numerar.
(3) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depăşeşte 500.000 RON, titularul acestuia are două posibilităţi de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcţie de opţiunea sa:
a) să solicite primirea exclusiv de acţiuni emise de Fondul Proprietatea sau
b) să solicite primirea de titluri de plată, în condiţiile art. 141 şi cu respectarea termenelor şi a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege şi, până la concurenţa despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acţiuni emise de Fondul Proprietatea.
(4) Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea .”
Din interpretarea acestor texte legale, recurenta ajunge la concluzia că prin actul normativ adoptat cu scopul „accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor” s-au introdus anumite „limite” pe care nu le poate eluda.
Or, dreptul de creanţă pe are îl are recurentul împotriva titlului reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, iar limitările şi condiţionările impuse de reglementarea naţională nu sunt compatibile cu protecţia proprietăţii asigurată de protocol.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, dacă există neconcordanţe între normele interne privitoare la protecţia drepturilor omului şi prevederile Convenţiei, acestea din urmă au prioritate.
În Cauza Dumitru Popescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că un asemenea sistem „bazat pe prioritatea Convenţiei şi a jurisprudenţei sale asupra sistemelor naţionale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcţionare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale”. În această hotărâre s-a mai precizat şi că, din moment ce Convenţia face parte din ordinea juridică internă, acest lucru are drept consecinţă, „obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispoziţiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziţii contrare din legislaţia naţională, fără a aştepta abrogarea acestora de către legislator”.
Principiul soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, o componentă a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi ale cărui coordonate nu pot fi ignorate ca repere în practica administrativă a autorităţilor publice naţionale.
Complexitatea procedurii, deşi poate constitui unul dintre criteriile de apreciere a respectării termenului rezonabil şi a eventualei culpe a autorităţii, nu poate fi invocată pentru justificarea unei totale pasivităţi a autorităţii publice, şi nu poate avea consecinţa exonerării totale a autorităţii pârâte de probarea diligenţelor depuse şi a imposibilităţii obiective de soluţionare a solicitării recurentului.
În speţă, instanţa de fond a respins cererea reclamantului ca prematură, reţinând că plăţile sunt efectuate în ordinea numerelor de opţiune, până în prezent plata despăgubirilor în numerar realizându-se în limita disponibilităţilor financiare până la cererea de opţiune înregistrată în 09 aprilie 2008, cu toate că intimata-pârâtă nu a prezentat nici un fel de dovezi din care să rezulte aceste date.
Existenţa unui termen de plată nu poate paraliza dreptul reclamantului de a cere verificarea în concret a manierei în care legea este respectată de autoritatea publică şi dacă imposibilitatea efectuării plăţii nu este invocată fără temei.
Având în vedere toate considerentele expuse şi constatând că, respingând ca prematură acţiunea formulată în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului, în temeiul art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În condiţiile în care recurentul-reclamant a parcurs procedura impusă de Capitolul V Titlul VII al Legii nr. 247/2005, şi faţă de obiectul cererii sale, în aplicarea efectivă a principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, instanţei naţionale îi revine obligaţia de a efectua acele acte şi a dispune acele măsuri necesare realizării dreptului invocat, în a cărui apărare a fost consacrat principiul sus-menţionat, în condiţiile în care acesta este apreciat ca întemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de către M.I. împotriva sentinţei civile nr. 224 din data de 23 aprilie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1165/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1199/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
