ICCJ. Decizia nr. 1265/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 1265/2011

Dosar nr. 7104/2/2007

Şedinţa publică din 2 martie 2011

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 508/2004, reclamanta SC K. România SA a chemat în judecată pe pârâţii A.N.V., D.R.V. Craiova şi Ministerul de Finanţe, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună: suspendarea executării procesului-verbal de control din 04 decembrie 2003 încheiat de Autoritatea Naţională de Control - A.N.V. - D.R.V. Craiova şi a deciziei Ministerului de Finanţe nr. 60 din 26 februarie 2004, până la soluţionarea irevocabilă a prezentei acţiuni, anularea deciziei Ministerului de Finanţe nr. 60 din 26 februarie 2004 şi a procesului-verbal de control din 04 decembrie 2003.

În temeiul dispoziţiilor art. 60-63 C. proc. civ., reclamanta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a SC R. SA, în calitate de comisionar al societăţii, prin încheierea din data de 03 mai 2004, prima instanţa dispunând citarea în cauză, în calitate de chemată în garanţie, a SC R. SA.

La data de 08 iunie 2004, reclamanta a formulat precizare la acţiune, solicitând atât anularea proceselor-verbale în cauză, cât şi restituirea sumelor ce au fost executate în temeiul proceselor-verbale a căror nulitate se solicită, având în vedere HG nr. 803 din 19 mai 2004, prin care s-a statuat că, pentru toate importurile de oţel sub formă de bare, cu secţiunea circulară plină sau tubulară, având un conţinut de carbon minimum 0,9%, dar maximum 1,15% şi un conţinut de crom de minimum 0,5%, dar maximum 2% şi eventual, cu un conţinut de molibden de maxim 0,5% din greutate, utilizate pentru producţia de rulmenţi, încadrarea tarifară corectă atât pentru trecut, cât şi pentru viitor este la poziţia tarifară 72.24.90.31.

Prin încheierea din data de 23 iunie 2004, prima instanţă a dispus respingerea cererii de chemare în garanţie a SC R. SA, ca inadmisibilă şi respingerea cererii reclamantei, în sensul restituirii sumelor ce au fost executate în temeiul proceselor-verbale în litigiu, ca inadmisibilă, faţă de neîndeplinirea cerinţelor art. 132 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1681 din 08 septembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că organul vamal a făcut o corectă încadrare tarifară a mărfurilor importate, că reclamanta nu a făcut dovada că mărfurile în cauză respectă condiţiile tehnice şi au fost utilizate cu respectarea destinaţiei finale, pentru a-i fi aplicabile prevederile HG nr. 803/2004.

Împotriva acestei sentinţei şi a încheierii de şedinţă din data de 23 iunie 2004, a declarat recurs reclamanta SC K. România SA, iar prin Decizia nr. 3444 din 24 mai 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi implicit, a încheierii de şedinţă din data de 23 iunie 2004, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, apreciindu-se că unica probă ştiinţifică a cărei administrare se impune, pentru lămurirea aspectelor tehnice ale cauzei, este o expertiză tehnică judiciară, aceasta trebuind să aibă în vedere toate normele incidente speţei, inclusiv HG nr. 803/2004, fiind necesar a se verifica dacă în categoria de oţeluri prevăzută de acest act normativ se încadrează şi mărfurile importate de reclamantă.

Învestită cu rejudecarea pricinii, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a înregistrat cauza sub nr. 2979/2005.

Prin încheierea din data de 24 ianuarie 2006, prima instanţă a luat act de renunţarea la judecata cererii de chemare în garanţie a SC R. SA şi a încuviinţat, la cererea reclamantei, probe cu înscrisuri şi expertize în specialitatea metalurgie şi financiar-contabilă.

Prin sentinţa civilă nr. 2214 din 10 octombrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea, a anulat Decizia nr. 60 din 26 februarie 2004 şi procesul-verbal din 04 decembrie 2003, exonerând reclamanta de la plata sumelor stabilite prin aceste acte.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, potrivit concluziilor expertizei în specialitatea metalurgie, bunurile importate se încadrează la poziţia tarifară 72.24.90.31, respectiv la poziţia la care au fost încadrate prin declaraţia vamală de către reclamantă, avându-se în vedere ciclurile tehnologice identificate la societatea reclamantă, cât şi dispoziţiile HG nr. 803/2004.

Împotriva sentinţei civile nr. 2214 din 10 iunie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi D.R.V. Craiova, în nume propriu şi în reprezentarea A.N.V.

Prin Decizia nr. 3345 din 29 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursurile formulate, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a avut în vedere că aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor HG nr. 803/2004, raportat la caracterul său de act administrativ cu caracter interpretativ, a fost stabilită prin Decizia de casare, dezlegarea dată acestei probleme de drept fiind obligatorie pentru judecătorii fondului conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte a mai reţinut ca sunt contradictorii concluziile celor două expertize efectuate în cauză, sub aspectul unui element de bază în soluţionarea cauzei, astfel că era necesară suplimentarea probatoriului pentru înlăturarea oricărei îndoieli în privinţa îndeplinirii cerinţelor impuse de HG nr. 803/2004, referitoare la utilizarea importurilor pentru producţia de rulmenţi, inclusiv prin învederarea necesităţii unei noi expertize, în condiţiile art. 212 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât respingerea cererii de verificare a obiecţiunilor părţilor, pentru simplul motiv că s-a răspuns la obiectivele fixate şi înlăturarea expertizei contabile apar nejustificate.

Concluzionând, instanţa de control judiciar a constatat că instanţa de rejudecare a încălcat principiul rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., urmând să facă aplicarea acestor din urmă dispoziţii, administrând toate probele necesare pentru clarificarea acestui element de bază în soluţionarea cauzei, ţinând seama şi de celelalte aspecte circumscrise acestuia prin cererile de recurs referitoare la existenţa sau inexistenţa anumitor operaţiuni în cadrul fluxului tehnologic al producţiei de rulmenţi.

Învestită cu rejudecarea pricinii aflate în al treilea ciclu procesual, Curtea de Apel Bucureşti,secţia a Vlll-a contencios administrativ şi fiscal, a înregistrat cauza sub nr. 7104/2/2007.

Prin încheierea de şedinţă din data de 29 noiembrie 2007, prima instanţă a încuviinţat obiecţiunile formulate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi D.R.V. Craiova la raportul de expertiză tehnică judiciară, specialitatea metalurgie, efectuat de expertul B.A., obiecţiunile reclamantei, precum şi cele ale pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală formulate la raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul contabil P.F., admiţând cererea reclamantei de completare a raportului de expertiză contabilă efectuat de acelaşi expert, iar prin încheierea de şedinţă din 20 martie 2008, instanţa a admis cererea reclamantei de înlocuire a expertului contabil P.F. cu expertul R.M., în vederea completării raportului de expertiză cu noile obiective propuse şi încuviinţate reclamantei.

Raportul de expertiză contabilă - completare, întocmit de expertul contabil R.M., a fost depus la dosarul cauzei la data de 18 iunie 2009, iar prin încheierea din data de 15 octombrie 2009, instanţa a încuviinţat obiecţiunile părţilor la raportul de expertiză contabilă completare, efectuat de expertul R.M., la care s-a răspuns de către expert.

Prin sentinţa civilă nr. 1589 din 31 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte, în fond după casare, acţiunea formulată şi precizată de reclamanta SC K. România SA în contradictoriu cu pârâţii A.N.V., Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală; a anulat în parte Decizia nr. 60 din 26 februarie 2004 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi procesul-verbal de control din 04 decembrie 2003 încheiat de Autoritatea Naţională de Control – A.N.V. – D.R.V. Craiova, în sensul menţinerii obligaţiei de plată a reclamantei pentru suma de 79.075,6779 RON (790.756.779 ROL) reprezentând diferenţe drepturi de import şi pentru dobânzile şi penalităţile aferente calculate începând cu data de 12 decembrie 2003, conform OG nr. 61/2002 (pentru perioada 12 decembrie 2003 – 31 decembrie 2003) şi OG nr. 92/2003 (începând cu data de 01 ianuarie 2004); a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 29.540 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu expertize, tehnică şi financiar - contabilă, respingând în rest acţiunea precizată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă următoarele:

Prin procesul-verbal de control din 04 decembrie 2003, încheiat de Autoritatea Naţională de Control – A.N.V. – D.R.V. Craiova - Serviciul Supraveghere Vamală şi Luptă împotriva Fraudelor Vamale, s-a procedat la verificarea determinării corecte a încadrării tarifare a mărfurilor declarate la import la poziţia tarifară 7224.90.31 „semifabricate din alte oţeluri aliate, laminate la cald sau obţinute prin turnare continuă, cu un conţinut de carbon de minim 0,9%, dar maximum 1,15% şi un conţinut de crom de minimum 0,5%, dar maximum 2% şi eventual cu un conţinut de molibden de maximum 0,5% din greutate, altele decât cu secţiunea transversală, pătrată sau dreptunghiulară" şi care au avut ca ţară de origine declarată Rusia sau Ucraina

În perioada 27 octombrie 1998 – 28 septembrie 2003, reclamanta SC K. România SA a efectuat un număr de 700 operaţiuni vamale de import definitiv de mărfuri încadrate la poziţia tarifară 72.24.90.31, iar în scopul determinării cât mai corecte a parametrilor fizico-chimici ai produselor în cauză, condiţie necesară în determinarea unei clasificări tarifare corecte, s-a solicitat sprijinul R. SA, iar rezultatele determinărilor şi analizelor au fost transmise prin Certificatele de expertiză tehnică nr. x, y, z, w din 03 noiembrie 2003 emise de SC R. SA.

Organul de control vamal a concluzionat că încadrarea tarifară corectă a mărfurilor importate de societate este 72.28.30.49 „alte bare şi tije simplu laminate trase sau extrudate la cald din oţeluri cu un conţinut de carbon de minimum 0,9%, dar maximum de 1,15% şi un conţinut de crom de minimum 0,5% dar maximum 2% şi eventual un conţinut de molibden de maximum 0,5% din greutate, cu secţiunea circulară având diametrul sub 80 mm", iar prin recalcularea drepturilor vamale de import s-a stabilit că reclamanta SC K. România SA datorează bugetului de stat drepturi de import (diferenţe taxe vamale - diferenţe TVA), dobânzi şi penalităţi de întârziere, în valoare totală de 292.503.157,064 ROL.

Reclamanta a formulat contestaţie împotriva măsurilor dispuse prin procesul-verbal de control din 04 decembrie 2003, iar prin Decizia nr. 60 din 26 februarie 2004 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de soluţionare a contestaţiilor s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei pentru suma de 147.819.708,166 ROL reprezentând diferenţe taxe vamale şi diferenţă de taxă pe valoare adăugată şi respingerea ca nemotivată a contestaţiei pentru suma totală de 144.683.448,898 ROL reprezentând dobânzi şi penalităţi aferente diferenţei de taxe vamale şi diferenţei de taxă pe valoare adăugată.

Acţiunea dedusă judecăţii, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din data de 08 iunie 2004, are ca obiect anularea deciziei nr. 60 din 26 februarie 2004 şi implicit, a procesului-verbal de control din 04 decembrie 2003 şi restituirea sumelor executate în temeiul actelor administrative contestate.

Prima instanţă, din analiza HG nr. 803/2004 şi a notei de fundamentare care a stat la baza adoptării acesteia, a constatat că a fost clarificată încadrarea tarifară 7224.90.31 din tariful vamal de import al României, arătându-se că este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii, respectiv: (I) compoziţia chimică a mărfii importate, care trebuie să fie cea prevăzută de acest act normativ şi (II) marfa importată să fie folosită în producţia de rulmenţi, iar prin notele scrise formulate la data de 07 septembrie 2004 (în primul ciclu procesual, Dosar nr. 508/2004), pârâta A.N.V. a învederat instanţei că reclamanta poate beneficia de facilităţile prevăzute de HG nr. 803/2004, numai în măsura în care mărfurile în cauză respectă condiţiile tehnice şi au fost utilizate cu respectarea destinaţiei finale, precizate în acest act normativ.

Curtea de apel a avut în vedere faptul că instanţa de control judiciar, în ceea ce priveşte aplicabilitatea în cauză a prevederilor HG nr. 803/2004, a statuat, prin Decizia nr. 3444 din 24 mai 2005, în sensul că această hotărâre de Guvern este un act administrativ cu caracter interpretativ care, în conformitate cu prevederile art. 67 din Legea nr. 24/2000, confirmă justeţea încadrării la o anumită poziţie tarifară a importului unor oţeluri aliate, fiind necesar a se verifica dacă în această categorie de oţeluri se încadrează şi mărfurile importate de reclamantă, iar caracterul de act administrativ cu caracter interpretativ al HG nr. 803/2004 a fost subliniat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în Decizia nr. 3345 din 29 iunie 2007, dezlegarea dată de instanţa de recurs acestei probleme de drept fiind obligatorie pentru judecătorii fondului, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, prima instanţă a reţinut că expertiza tehnică specialitatea metalurgie efectuată în cauză, a confirmat încadrarea tarifară dată de reclamantă oţelului importat, iar prin raportul de expertiză tehnică - specialitatea metalurgie - completare, întocmit de expertul B.A., s-a răspuns la obiecţiunile încuviinţate de instanţă şi au fost menţinute integral concluziile formulate în raportul de expertiză tehnică întocmit anterior.

Astfel, a apreciat că îndeplinirea condiţiilor prevăzute de HG nr. 803/2004 a fost dovedită în cauză nu numai prin raportul de expertiză tehnică judiciară - specialitatea metalurgie, întocmit de expertul B.A., dar şi prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat de expertul S.S., în primul ciclu procesual, la care nici unul dintre pârâţi nu a formulat obiecţiuni şi ale cărui concluzii sunt în concordanţă cu cele reţinute prin expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză.

Prima instanţă a mai reţinut şi faptul că raportul de expertiză contabilă efectuat de către expertul R.M., prin care a fost completată expertiza contabilă întocmită de expertul P.F., a răspuns atât la obiectivele formulate de pârâţi, cât şi la noile obiective stabilite de reclamantă şi încuviinţate de instanţă.

Astfel, expertul contabil a analizat documentele contabile ale SC K. România SA, a identificat cantitatea totală de oţel importată conform procesului verbal de control, cantitatea de oţel folosită în producţia de rulmenţi şi cantitatea de oţel vândută ca materie primă şi a reţinut că 99,87% din oţel a fost folosit ca materie primă, iar 0,13% a fost vândut ca atare, fără nicio prelucrare prealabilă, în starea în care a fost importat, şi în opinia expertului, faptul că peste 99% din oţelul importat a fost folosit ca materie primă conduce în mod evident la concluzia că oţelul importat de reclamantă a fost folosit ca materie primă pentru rulmenţi.

Totodată, în răspunsul la obiecţiunile formulate de pârâta D.R.V. Craiova, expertul contabil R.M. a subliniat faptul că procentul de 0,13% din cantitatea totală de oţel importată nu are absolut nicio legătură cu procentele veniturilor obţinute din vânzarea producţiei în total cifra de afaceri a societăţii şi că, este lesne de înţeles faptul că o societate care îşi obţine, în medie, peste 90% din venituri din vânzarea producţiei îşi foloseşte resursele pentru realizarea producţiei şi nu pentru alte scopuri, expertul neprezentând şi calculul diferenţelor pe care SC K. România SA ar trebui să le plătească dacă taxele vamale ar fi 20%, astfel cum s-a stabilit prin procesul verbal de control, întrucât obiectivele expertizei nu au vizat această operaţiune.

Aşa fiind, prima instanţa a apreciat că va determina diferenţele de drepturi de import (taxe vamale, TVA şi comision vamal), în sarcina de plată a reclamantei, în acord cu modalitatea de calcul propusă de expertul contabil, scăzând din sumele stabilite în varianta nr. 1 sumele stabilite în varianta nr. 2, rezultând astfel o diferenţă de drepturi de import în valoare de 790.755.779 ROL (1.507.094.678 ROL - 716.337.899 ROL), respectiv 79.075,6779 RON, reţinând că atât expertiza financiar contabilă, cât şi procesul verbal de control au exprimat toate calculele şi cifrele în moneda leu vechi, deoarece prezentarea acestora în lei noi ar fi introdus distorsiuni şi lipsa unei comparativităţi a datelor, după cum a remarcat expertul contabil R.M. în lucrarea efectuată (Dosar nr. 7104/2/2007).

În conformitate cu dispoziţiile OG nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare (act normativ în vigoare până la data de 01 ianuarie 2004), prima instanţă a constatat că reclamanta datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente sumei de 79.075,677 RON reprezentând diferenţe drepturi de import, calculate pentru perioada 12 decembrie 2003 - 31 decembrie 2003, iar în raport de prevederile OG nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal, datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere, începând cu data de 01 ianuarie 2004.

Totodată, a apreciat că dobânzile şi penalităţile de întârziere se impun a fi calculate începând cu data de 12 decembrie 2003, conform prevederilor art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. al României (forma în vigoare la data încheierii procesului verbal de control - 04 decembrie 2003), întrucât diferenţele în minus stabilite cu ocazia controlului vamal ulterior au fost comunicate titularului operaţiunii comerciale şi urmau a fi achitate în termen de 7 zile de la data comunicării, neplata diferenţei datorate în acest termen atrăgând suportarea de majorări de întârziere aferente acestei diferenţe, în cuantumul stabilit de lege.

În speţă, procesul verbal de control a fost comunicat reclamantei la data de 04 decembrie 2003, astfel că dobânzile şi penalităţile de întârziere datorate de aceasta în conformitate cu legislaţia în vigoare la acea dată, se impuneau a fi calculate după expirarea termenului de 7 zile de la comunicarea diferenţei de plată, respectiv, începând cu data de 12 decembrie 2003, iar nu de la data naşterii datoriei vamale (data importului), cum în mod eronat s-a stabilit de către organele vamale.

Controlul vamal ulterior a fost efectuat de autoritatea vamală în conformitate cu prevederile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 141/1997, potrivit cărora: „Autoritatea vamală are dreptul ca, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să efectueze controlul vamal al operaţiunilor", fiind astfel netemeinice susţinerile reclamantei privitoare la neîndeplinirea condiţiilor legale pentru efectuarea unui control vamal ulterior.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la restituirea sumelor executate, prima instanţă a constatat că acesta nu poate fi admis în acest stadiu procesual, întrucât s-ar încălca principiul neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac, consacrat expres de prevederile art. 296 C. proc. civ. şi aplicabil, pentru identitate de raţiune şi în faza rejudecării fondului după casare.

De asemenea, prima instanţă a apreciat că nu se poate dispune compensarea obligaţiei de plată în sumă de 79.075,6779 RON cu sumele executate şi cu sumele reprezentând cheltuielile de judecată, întrucât instanţa nu a fost învestită cu o astfel de cerere în termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ., solicitarea reclamantei fiind formulată după închiderea dezbaterilor, prin concluziile scrise, în al treilea ciclu procesual, având în vedere prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta SC K. România SA şi cele trei autorităţi pârâte - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, D.R.V. Craiova, în nume propriu şi pentru A.N.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.

Criticile formulate de recurentă, subsumate acestui motiv de recurs, se referă la următoarele aspecte:

1) - instanţa de fond în mod greşit a anulat în parte procesul verbal al organului de control motivat pe concluziile raportului de expertiză contabilă şi dispoziţiile HG nr. 803/2004.

Se impunea anularea procesului-verbal în integralitatea sa şi nu în parte, deoarece oţelul importat a întrunit cumulativ cele două condiţii necesare – caracteristicile compoziţiei chimice şi utilizarea sa pentru producţia de rulmenţi – pentru încadrarea tarifară aferente poziţiei 72.24.90.31 din C. vam., potrivit prevederilor HG nr. 803/2004.

Expertul tehnic, specialist în metalurgie, a concluzionat că, din punct de vedere metalurgic, oţelul importat îndeplineşte toate condiţiile pentru a fi încadrat tarifar la poziţia 72.24.90.31, independent de faptul dacă a fost folosit sau nu în activitatea de producţie de rulmenţi.

Susţine recurenta-reclamantă că, faptul că o mică parte - 0,13% din acest oţel, a fost vândut, nu schimbă datele şi aspectele legale ale cauzei deduse judecăţii, termenul folosit de HG nr. 803/2004 fiind acela de „utilizat pentru producţia de rulmenţi” şi nicidecum „destinat propriei producţii de rulmenţi”.

2) - instanţa de fond în mod greşit a respins cererea sa precizatoare prin care a solicitat restituirea sumelor executate în temeiul actelor administrative atacate.

În speţă, susţine recurenta-reclamantă, nu este aplicabil textul art. 296 C. proc. civ., referitor la respectarea principiului neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac, cauza fiind soluţionată în rejudecarea fondului după casare.

Pe de altă parte, precizează recurenta, procesul-verbal de control prin care s-au stabilit obligaţiile de plată a fost anulat în parte, astfel că sumele încasate în temeiul acestuia nu pot rămâne în posesia autorităţilor pârâte, pentru că astfel s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză.

3) - prima instanţă, în mod greşit, a respins cererea, ce au formulat-o privind compensarea obligaţiei de plată cu sumele executate şi cu sumele reprezentând cheltuieli de judecată.

În cauză, susţine recurenta, operează prevederile art. 1143 C. civ., fiind vorba despre o compensare legală şi/sau judiciară.

Intimatele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi D.R.V. Craiova, în nume propriu şi în numele şi pentru A.N.V. au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului declarat de reclamanta SC K. România SA, Alexandria, ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. – şi art. 304¹ C. proc. civ., susţinând prin criticile formulate, următoarele:

1) - hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prima instanţă, susţine recurenta, nu a făcut altceva decât să preia în totalitate concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, fără a arăta motivele care i-au format convingerea în pronunţarea soluţiei.

2) - instanţa de fond a preluat în totalitate concluziile raportului de expertiză contabilă, deşi acesta nu a determinat efectiv, care este cantitatea de oţel utilizată ca materie primă pentru rulmenţi.

Expertul contabil a concluzionat că peste 99% din întreaga cantitate de oţel a fost folosită la fabricarea rulmenţilor, cu toate că nu s-a făcut dovada că oţelul importat a fost folosit la producţia de rulmenţi, în sensul că nu s-a făcut dovada trecerii sale prin toate fazele procesului de producţie.

Încadrarea tarifară corectă este ce stabilită cu ocazia efectuării controlului vamal ulterior al operaţiunilor, respectiv 72283049, întrucât importurile efectuate de reclamantă au fost transportate cu scrisori de trăsură tip. CIM, unde la rubrica „cod marfă” se regăseşte o altă încadrare tarifară, faţă de cea declarată de societate.

3) - în privinţa dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, instanţa de fond a constatat în mod eronat faptul că acestea se calculează începând cu data de 12 decembrie 2003, fără a avea în vedere şi dispoziţiile art. 141 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 141/1997, aplicabile în perioada verificată şi conform cărora acestea se calculează de la momentul în care ia naştere datoria vamală şi anume „de la momentul înregistrării declaraţiei vamale”.

Se solicită admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantei.

Recurenta D.R.V. Craiova, care a declarat recurs în nume propriu, precum şi în numele şi pentru A.N.V., şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „sentinţa a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”, pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. – „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină” şi pe dispoziţiile art. 304¹ C. proc. civ.

Criticile formulate sunt următoarele:

1) – pronunţând sentinţa nr. 1589 din 31 martie 2010, instanţa de fond nu a indicat motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea că se impune a înlătura apărările de fapt şi de drept formulate de D.R.V. Craiova în nume propriu precum şi în numele şi pentru A.N.V., apărări prin care a susţinut temeinicia şi legalitatea actelor contestate.

2) – întreaga motivare a sentinţei se întemeiază pe concluziile eronate ale celor două expertize: tehnică şi contabilă.

Expertul tehnic observând „ciclurile de producţie” care alcătuiesc procesul tehnologic de fabricaţie al rulmenţilor a omis să observe, mai precis a ignorat un element extrem de important şi anume faptul că în cadrul fluxurilor tehnologice nu există şi operaţiunile tehnologice de forjare sau laminare la cald cu ajutorul cărora semifabricatele sunt transformate în bare de oţel, element în funcţie de care se stabileşte dacă marfa importată reprezintă „bare de oţel” sau „semifabricate”.

Totodată, expertul tehnic, specialist în metalurgie, nu a analizat compoziţia chimică a mărfii importate, pentru a stabili dacă aceasta corespunde celei indicate în HG nr. 803/2004, deşi la sediul societăţii importatoare s-au aflat eşantioane din marfa importată.

Acelaşi expert tehnic, precizează recurenta-pârâtă, nu a combătut în niciun fel constatările autorităţii vamale, ci s-a mulţumit să constate că încadrarea tarifară corectă este cea declarată de reclamantă.

3) – în ceea ce priveşte raportul de expertiză tehnică extrajudiciară, recurenta pârâtă menţionează că trebuiau înlăturate concluziile acestuia, proba nefiind încuviinţată de instanţă şi în totală contradicţie cu expertiza contabilă efectuată în instanţă, concluziile acesteia din urmă fiind în sensul că societatea a obţinut venituri din vânzarea materiei prime – oţel – provenită din import.

4) – instanţa de fond a reţinut în mod eronat că măsura schimbării încadrării tarifare a fost dispusă, în cadrul controlului ulterior, în mod arbitrar, deoarece determinarea poziţiei tarifare corecte s-a realizat pe baza analizelor chimice efectuate asupra eşantioanelor de marfă importată prelevate cu ocazia efectuării de analize şi emiterii de buletine de control de către SC R. SA la cererea reclamantei.

5) – prima instanţă a stabilit în mod eronat că dobânzile şi penalităţile aferente diferenţei de drepturi de import în sumă de 79.075,6779 RON, se calculează începând cu data de 12 decembrie 2003 şi respectiv 1 aprilie 2004, ignorând faptul că dreptul de control poate fi exercitat de autoritatea vamală pe o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, precum şi faptul că prin adoptarea art. 148 alin. (1) coroborat cu art. 141 alin. (1) C. vam. aprobat prin Legea nr. 141/1997, legiuitorul a condiţionat determinarea cuantumului drepturilor de import de elementele de taxare în vigoare în momentul naşterii datoriilor vamale adică al înregistrării declaraţiei vamale,în cauză data înregistrării fiecărei declaraţii vamale de import definitiv.

5) – critica de nelegalitate a hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti vizează şi soluţia instanţei de fond cu privire la obligarea autorităţilor pârâte la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 29.540 RON – onorariu de expertize tehnică şi financiar contabile, fiind ignorate dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. deoarece în speţă acţiunea reclamantei a fost admisă numai în parte.

Se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii, în totalitate, a contestaţiei formulate de SC K. România SA, şi menţinerea actelor autorităţii fiscale şi a celei vamale ca fiind temeinice şi legale.

Reclamanta a depus la dosar concluzii scrise privind recursurile declarate de cele două autorităţi, fiscală şi vamală, solicitând respingerea acestora ca nefondate.

1. Analizând, mai întâi, recursul formulat de reclamantă, prin prisma motivelor invocate, în raport de soluţia pronunţată de instanţa de fond, ansamblul probelor administrate în cauză precum şi legislaţia incidentă în cauză, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat, în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Într-un prim motiv de recurs, recurenta reclamantă susţine că instanţa de fond trebuia să anuleze integral procesul-verbal al organului de control care stabileşte în sarcina societăţii obligaţia de plată în sumă de 292.503.157,064 ROL, reprezentând diferenţe taxe vamale şi diferenţe TVA, la care au fost calculate dobânzi şi penalităţi de întârziere şi nu parţial până la limita sumei de 790.759.779 ROL, astfel cum în mod eronat a procedat, deoarece potrivit expertului tehnic specialist în metalurgie, oţelul importat a îndeplinit toate condiţiile pentru a fi încadrat tarifar la poziţia 72.24.90.31, independent de faptul dacă a fost folosit sau nu în activitatea de producţie de rulmenţi.

Este adevărată susţinerea recurentei-reclamante cum că expertul tehnic a stabilit că oţelurile importate pentru fabricarea rulmenţilor la SC K. România, îndeplinesc condiţiile prevăzute de HG nr. 803/2004 privind încadrarea tarifară a importurilor unor oţeluri aliate, pentru încadrarea tarifară corectă a acestor importuri trebuind să se găsească menţionat codul 72.24.90.31, însă nu trebuie ignorat faptul că prin Decizia nr. 3345 din 29 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sentinţa pronunţată de instanţa de fond, într-un al doilea ciclu procesual, a fost casată cu trimitere spre rejudecare, instanţa de control judiciar găsind necesară administrarea de probe suplimentare pentru clarificarea unui aspect esenţial şi anume dacă materia primă importată de reclamantă a fost folosită integral pentru realizarea producţiei de rulmenţi.

S-a impus acest lucru dată fiind contradictorialitatea dintre expertiza tehnică judiciară care a apreciat că importurile de oţel marca xau fost utilizate ca materie primă pentru fabricarea rulmenţilor şi expertiza contabilă care a menţionat că s-au înregistrat situaţii în care oţelul provenit din import a fost vândut ca atare, expertul contabil neprecizând în concret care au fost cantităţile destinate producţiei de rulmenţi şi pentru care s-ar fi impus reţinerea încadrării tarifare prevăzute de HG nr. 803/2004, cu consecinţa diminuării corespunzătoare a obligaţiilor de plată stabilite în sarcina societăţii reclamante.

Expertul contabil R.M., răspunzând acestui obiectiv, făcând şi o analiză a veniturilor realizate de reclamantă în perioada octombrie 1998 – septembrie 2003, a stabilit că principala sursă de venituri a societăţii a fost reprezentată de vânzarea de produse finite realizate în cadrul procesului de producţie al societăţii, ponderea acestora fiind cuprinsă între 82,24% şi 99,93%, iar în perioada 2000-2003, acest procent fiind de peste 99% şi numai o mică parte – sub 1% - a fost vândută ca atare (fără nicio prelucrare prealabilă) altor companii cu acelaşi obiect de activitate.

În opinia expertului, faptul că o cantitate insignifiantă – sub 1% - a fost destinată vânzării, dar şi aceasta unor companii cu acelaşi obiect de activitate, nu poate constitui un argument valabil în susţinerea ideii că oţelul importat a avut altă destinaţie decât cea de materie primă pentru rulmenţi, atâta timp cât peste 90% a fost folosit în procesul de producţie al societăţii.

Aprecierea expertului este corectă şi ea vine în sprijinul ideii că în mod corect expertul tehnic judiciar B.A. a concluzionat asupra încadrării tarifare la poziţia 72.24.90.31, ca fiind cea corectă.

Totuşi, mergând pe raţionamentul instanţei de control judiciar care prin decizie de casare nr. 3345 din 29 iunie 2007 a considerat că este necesară determinarea în concret a cantităţilor de oţel importat, folosit în procesul de producţie, respectiv vândut altor companii, este de la sine înţeles că recurenta-reclamantă nu poate rămâne nesancţionată prin faptul că a vândut o cantitate de oţel, chiar dacă este într-un procent foarte mic, încălcând prevederile HG nr. 803/2004, aceasta fiind ţinută astfel cum corect a stabilit şi instanţa de fond, pentru a suporta datoria vamală rezultată din diferenţele de drepturi de import pentru oţelul vândut ca materie primă, precum şi dobânzile şi penalităţile aferente acesteia.

Suma a fost corect stabilită de instanţa de fond, avându-se în vedere modalitatea de calcul stabilită de expert şi anume prin scăderea sumelor stabilite în varianta a 2-a din sumele stabilite în varianta 1, rezultând astfel o diferenţă de drepturi de import în valoare de 790.735.790 ROL, respectiv 79.075,6779 RON.

Modalitatea propusă de expert este una corectă deoarece calculul efectuat în varianta 1 a avut în vedere drepturi de import pentru oţelul vândut în condiţiile în care taxele vamale ar fi fost 20% astfel cum stabileşte procesul verbal de control.

Faţă de cele expuse concluzia ce se desprinde este că prima critică formulată de recurentă este neîntemeiată.

Cea de-a doua critică formulată de recurenta-reclamantă cu privire la respingerea ca neîntemeiată a cererii sale privind restituirea sumelor executate în temeiul actelor administrative fiscale atacate, este însă întemeiată.

În mod greşit, a reţinut instanţa de fond că în speţă este aplicabil art. 296 C. proc. civ., referitor la neagravarea situaţiei părţii în proprie cale de atac.

Instanţa de fond reţine că din moment ce reclamanta nu a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 2214 din 10 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – prin care acţiunea i-a fost admisă, dar fără a se dispune şi restituirea sumelor deja executate, în faza procesuală următoare nu mai poate solicita acest lucru, deoarece dacă s-ar admite acest capăt de cerere s-ar agrava situaţia autorităţilor fiscale şi vamale, acestea fiind singurele care au declarat recurs împotriva sentinţei nr. 2214 din 10 iunie 2006.

Dar, prin Decizia civilă nr. 3345 din 29 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursurile declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi D.R.V. Craiova, în nume propriu şi în reprezentarea A.N.V., a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu îndrumarea de a se administra toate probele necesare în vederea lămuririi unor aspecte esenţiale, necesare pronunţării unei soluţii legale şi temeinicie.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Deci judecata cauzei se reia de către instanţa de fond, aceasta având obligaţia de a respecta prevederile textului art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în speţă cauza fiind soluţionată într-un al treilea ciclu procesual.

În considerentele deciziei nr. 3345 din 29 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat problema restituirii sumelor deja executate de către autorităţile pârâte, în ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă, iar respectarea principiului neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac prevăzută de art. 296 C. proc. civ., trebuie raportată la conţinutul hotărârii atacate şi nu la conţinutul unei hotărâri date într-un ciclu procesual anterior.

Textul de lege invocat, precizează clar că părţii „nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţia mai grea decât aceea din hotărârea atacată”.

Pe de altă parte, astfel cum corect susţine recurenta-reclamantă, procesul verbal de control prin care s-au stabilit obligaţiile de plată în sarcina societăţii a fost anulat în parte, astfel încât se consideră că autoritatea implicată a încasat un drept care nu i se cuvenea în mod legal.

Aşadar, sumele încasate în considerentul procesului verbal atacat şi anulat în parte, nu pot rămâne în posesia intimatelor-pârâte de vreme ce temeiul de drept ce a determinat încasarea acestor sume nu mai subzistă.

Se impune deci admiterea recursului şi modificarea sentinţei pe acest aspect în sensul obligării pârâtelor la restituirea sumelor executate în temeiul actelor administrativ fiscale atacate şi anulate parţial, mai puţin suma de 79.075,6779 RON cu dobânzile şi penalităţile aferente.

Cât priveşte critica recurentei-reclamante, ultima de fapt, referitoare la faptul că în mod greşit instanţa de fond i-a respins cererea privind compensarea obligaţiei de plată cu sumele executate şi cu cele reprezentând cheltuieli de judecată, Înalta Curte constată că este neîntemeiată.

Instanţa de fond a dat o rezolvare corectă acestui capăt de cerere, fiind evident că recurenta-reclamantă nu a formulat această cerere cu respectarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., dar şi pentru faptul că această procedură este una specială, ea fiind reglementată de art. 116 pct. 6 şi 7 C. proCod Fiscal

Potrivit acestei proceduri, compensarea se constată de organul fiscal competent, la cererea debitorului sau din oficiu, acesta fiind obligat a emite decizie cu privire la efectuarea compensării, în termen de 7 zile de la data efectuării operaţiunii.

Analizând recursurile formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi D.R.V. Craiova în nume propriu şi în reprezentarea A.N.V., prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport de ansamblul probator administrat în cauză precum şi de legislaţia incidentă în cauză, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. urmează a fi respinse potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

Precizăm că motivele de recurs formulate de autorităţile pârâte privesc în general aceleaşi critici astfel că ele vor fi analizate împreună.

Toate cele trei recurente susţin, într-o primă critică formulată, că hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prima instanţă preluând în totalitate concluziile eronate ale rapoartelor de expertiză tehnică judiciară, specialitatea metalurgie şi a celei contabile, din probatoriul administrat nerezultând faptul că oţelul importat a fost folosit la producţia de rulmenţi. Critica este neîntemeiată.

În cel de-al doilea ciclu procesual, prin Decizia nr. 3345 din 29 iunie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat sentinţa nr. 2214 din 10 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă, considerând necesară suplimentarea probatoriului, pentru înlăturarea oricărei îndoieli în privinţa îndeplinirii cerinţelor impuse de HG nr. 803/2004 referitoare la utilizarea importurilor pentru producţia de rulmenţi, tocmai pentru a se înlătura contradicţia dintre cele două expertize.

Expertul contabil R.M., care a efectuat lucrarea, răspunzând la obiecţiunile formulate de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, a precizat că analizând cifra de afaceri a societăţii, în perioada 1998 - septembrie 2003 a ajuns la concluzia că în această perioadă societatea a realizat între 82,24% şi 99,93% din cifra de afaceri, din vânzarea produselor finite, iar în perioada 2000-2003 acest procent în mod cert a fost de peste 99%, adică din aproximativ 5 ani analizaţi în aproximativ 4 ani în proporţie de peste 99% K. România SA şi a obţinut veniturile din vânzarea producţiei obţinute.

Concluzia la care a ajuns expertul contabil este aceea că materiile prime care au intrat în gestiunea societăţii au fost consumate cu preponderenţă pentru obţinere producţiei de rulmenţi, chiar şi în situaţia în care acest procent ar fi considerat la limita de 82,84%, fiind evident că societatea şi-a folosit resursele pentru realizarea producţiei şi nu pentru alte scopuri, însă acest procent, nu poate fi acceptat în această limită, ci în mod cert peste 90%.

În privinţa argumentelor pe care recurentele pârâte le folosesc pentru a demonstra că şi expertiza tehnică judiciară cuprinde concluzii eronate, trebuie precizat că de fapt acestea sunt critici ce au constituit obiecţiuni la raportul de expertiză iniţial, obiecţiuni la care expertul tehnic B.A. a răspuns, precizând că „în cadrul procesului tehnologic de la SC K. România SA nu există operaţii tehnologice de laminare la cald”, aşa cum se sugerează prin obiecţiunile depuse, ci „există echipamente specializate în linii mecanizate pentru prelucrarea semifabricatelor primare din bare de oţel aliat tip x şi transformarea lor în semifabricate de piese forjate, destinate realizării inelelor pentru rulmenţi”, deci expertul a constatat existenţa fluxurilor tehnologice specifice activităţii de fabricaţie a rulmenţilor.

Expertul a concluzionat că din punct de vedere metalurgic s-au îndeplinit toate condiţiile pentru ca oţelurile importate sub formă de bare şi care au fost destinate producţiei de rulmenţi în perioada 1998 – 2003 la K. România, să fie asimilate semifabricatelor cu încadrarea tarifară 72.24.90.31, aceste condiţii fiind şi în conformitate cu cele prevăzute de HG nr. 803/2004 privind încadrarea tarifară a importurilor unor oţeluri aliate.

Făcând trimite la îndeplinirea condiţiilor privind încadrarea tarifară prevăzută de HG nr. 803/2004, expertul tehnic a constatat a fi îndeplinită şi condiţia referitoare la compoziţia chimică a oţelului aliat importat, care este de altfel prima condiţie ce trebuie îndeplinită, codul 72.24.90.31 „semifabricate din alte oţeluri aliate laminate la cald sau obţinute prin turnare continuă cu un conţinut de crom de minimum 0,5% la maxim 2% şi eventual un conţinut de molibden de 0,5% în greutate” fiind specific semifabricatelor din oţeluri pentru rulmenţi deja utilizaţi, faţă de codul tarifar 72.28.30.49 specific pentru „bare şi profile din alte oţeluri aliate, bare şi tije tubulare pentru foraj, din alte oţeluri aliate sau nealiate”, propus pentru încadrare de către Direcţia Generală a Vămilor.

De altfel, expertul precizează că şi R SA Bucureşti prin certificatele de expertiză tehnică emise, confirmă fără echivoc faptul că, oţelul aliat, cu denumirea „semifabricat din oţel aliat” se încadrează compoziţional la poziţia tarifară 72.24.90.31.

Constatând că încadrarea tarifară corectă este cea de la poziţia tarifară 72.24.90.31 evident că expertul tehnic a considerat neconvingătoare argumentele autorităţilor pârâte pentru încadrarea tarifară de la poziţia 72.28.30.49.

Cât priveşte faptul că, instanţa de fond şi-a argumentat soluţia şi pe concluziile raportului de expertiză extrajudiciară, expertiză ce nu trebuia avută în vedere, nefiind încuviinţată de instanţă, este de observat că instanţa a făcut numai trimitere la acest raport de expertiză, ca fiind în concordanţă cu constatările făcute de expertul tehnic B.A. care a constatat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de HG nr. 803/2004 pentru încadrarea tarifară la poziţia 72.24.90.31, acest ultim raport de expertiză fiind încuviinţat de instanţă.

De menţionat că suplimentarea probatoriului cu rapoartele de expertiză tehnică judiciară şi contabilă s-a făcut de către instanţele de fond în cele două ultime cicluri procesuale, urmare îndrumărilor date în acest sens de către instanţa supremă prin deciziile de casare cu trimitere a sentinţelor pronunţate, expertizele efectuate în cauză aducând lămuriri cu privire la încadrarea tarifară corectă şi cu privire la faptul că oţelul importat a fost folosit în producţia de rulmenţi în proporţie de peste 90%, iar în perioada 2000-2003 chiar în procent de peste 99%.

Fiind probe ştiinţifice efectuate de specialişti cu pregătire în domeniu, instanţa de fond nu putea să le înlăture, aşa încât în mod corect soluţia pronunţată s-a întemeiat pe constatările şi concluziile acestor rapoarte de expertiză.

Revenind la motivul de recurs acela că hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, trebuie precizat că acesta este neîntemeiat.

Dimpotrivă, instanţa de fond a procedat la o motivare amplă a hotărârii luate, arătând motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea pentru pronunţarea soluţiei, fiind arătate şi motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar contrar celor susţinute de recurentele-pârâte au fost respectate dispoziţiile prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

De fapt, textul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu impune obligaţia de a se răspunde punctual la toate susţinerile şi afirmaţiile părţilor, textul făcând referire expresă numai la indicarea motivelor pentru care au fost respinse „cererile” acestora, instanţa având aşadar posibilitatea de a proceda la sintetizarea acestora în raport de legătura lor logică, examinându-le grupat.

O altă critică adusă sentinţei se referă la faptul că instanţa de fond a stabilit în mod eronat că dobânzile şi penalităţile aferente diferenţei de drepturi de import în sumă de 79.075,6779 RON se calculează începând cu 12 decembrie 2003 şi respectiv 1 aprilie 2004, întrucât potrivit dispoziţiilor C. vam. aprobat prin Legea nr. 141/1997 acestea se calculează de la momentul naşterii datoriei vamale adică de la data înregistrării fiecărei declaraţii vamale de import definitiv.

Critica este neîntemeiată, instanţa de fond aplicând corect dispoziţiile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. al României – forma în vigoare la data încheierii procesului-verbal de control – 04 decembrie 2003), dispoziţii conform cărora diferenţele în minus stabilite cu ocazia controlului vamal ulterior se comunică titularului operaţiunii comerciale şi urmează a fi achitate în termen de 7 zile de la data comunicării, iar neplata diferenţei datorate în acest termen atrage suportarea de majorări de întârziere aferente acestei diferenţe, în cuantumul stabilit de lege.

Deci, corect a stabilit instanţa de fond că dobânzile şi penalităţile încep să curgă după expirarea termenului de 7 zile de la comunicarea procesului-verbal de control (04 decembrie 2003) şi anume de la data de 12 decembrie 2003.

Ultima critică formulată de recurentele-pârâte se referă la faptul că în mod greşit prima instanţă le-a obligat la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată în sumă de 29.540 RON, reprezentând onorarii experţi, de vreme ce acţiunea reclamantei a fost admisă parţial, fiind ignorate astfel dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.

Critica este neîntemeiată.

Art. 276 C. proc. civ. prevede că „partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Cum acţiunea reclamantei a fost admisă, fiind anulate în parte Decizia nr. 60 din 26 februarie 2004 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – precum şi procesul verbal de control din 04 decembrie 2003 încheiat de A.N.V. – D.R.V. Craiova, menţinându-se obligaţia de plată a reclamantei pentru suma de 79.075,6779 RON (din totalul de 29.250.315,7064 RON), recurentele-pârâte se consideră „căzute în pretenţii” astfel încât în mod corect au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată.

În raport de faptul că actele administrativ fiscale au fost anulate aproape integral, rămânând o sumă relativ redusă de plată în sarcina reclamantei, instanţa de recurs apreciază că nu se justifică obligarea reclamantei la suportarea unei părţi din cheltuielile de judecată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constatând că este fondat recursul declarat de reclamanta SC K. România SA urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ. acesta să fie admis, iar hotărârea primei instanţe modificată în parte în sensul obligării pârâtelor la restituirea sumelor executate în temeiul actelor administrativ fiscale atacate şi anulate parţial, mai puţin pentru suma de 79.075,6779 RON, cu dobânzile şi majorările aferente.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Recursurile declarate de pârâte, în baza aceluiaşi text de lege – art. 312 C. proc. civ. – urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de SC K. România SA împotriva sentinţei nr. 1589 din 31 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică în parte sentinţa în sensul că obligă pârâtele la restituirea sumelor executate în temeiul actelor administrative atacate şi anulate parţial, mai puţin suma de 79.075,6779 RON, cu dobânzile şi penalităţile aferente.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Respinge recursurile declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi D.R.V. Craiova în nume propriu şi pentru A.N.V. împotriva sentinţei nr. 1589 din 31 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 1251/2011. Contencios. Litigiu privind...		ICCJ. Decizia nr. 1271/2011. Contencios. Anulare act... →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

ICCJ. Decizia nr. 1251/2011. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici statutari. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1271/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs